Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Fără gunoi!  -  

Tocmai mă pregăteam să fac un fel de recapitulare a discurilor apărute anul acesta ca să recomand ceva pentru vacanță, când mi-a căzut cu tronc la player noul album Garbage – No Gods No Masters (2021, Infectious Music). Dar ce album! Ce consistență! Câtă furie! Ce vigoare instrumentală! Și ce poftă la Shirley Manson de a cânta iarăși, cu fragilitatea-i răutăcioasă, atât de singulară!

Pur și simplu, nu-mi pot reprima entuziasmul ce mă împinge la ex­clamații stupide, fiindcă albu­mul se pliază perfect pe necesitățile mele de ascultător obișnuit, sustras pro­gramatic de la trendul omenirii.

Dacă nu exagerez din motive de reală și evidentă slăbiciune, percepția mea este că Garbage a umplut golul căscat în urma pun­kului. A punkului adevărat, țâșnit înainte de 1980, nu cel de fițe, băgat cu torentul televizual pe beregata milioanelor de consumatori. E drept, și Garbage a beneficiat la timp de ajutorul omnipotentului post MTV, dar a avut – și încă are – de oferit scântei muzicale, ușor de receptat, greu de digerat.

Cu doar șapte albume în 25 de ani, cvartetul americano-scoțian și-a păstrat stilul agresiv-dansant. Stabilitatea componenței n-a dus la repetarea „cârligelor“ componis­tice, deși ele par prezente, la o neatentă audiție. Eu însumi, fan declarat al trupei, aveam senzația, în urmă cu vreo 10 ani, că Duke Erikson, Steve Marker și Butch Vig au lenevit pe alocuri. Ce simțeam, probabil ca destui alții, era doar neputința de a mă orienta în imen­sa cantitate de muzică, acce­sibilă deodată atât de ușor, odată cu pandemia internautică. Însă tot­deauna mi-a venit în ajutor albumul G, din 1995, debutul asfixiant. Periodica lui (re)ascul­tare acționează ca tratament împotriva obișnu­inței și a lenei creierale.

Din punct de vedere al istoriei rockului, mi se pare interesant ce s-a întâmplat în ultimul deceniu al secolului (și al mileniului) trecut. Pe de o parte, explozia rap, expri­mând frustrarea unei generații care gândea că nu e corect să fie exclusă de la masa bogaților, doar fiindcă nu avea aceeași culoare a pielii ori aceleași obiceiuri sexuale. Pe de altă parte, „mișcarea grunge“, care s-a dovedit o fâsâială tipică showbiz, împinsă artificial în față cu intenția de a tăia atât virulența rapului, cât și a metalelor extreme (black, death, industrial etc.), scă­pate de controlul „sistemului“ (real, nu închipuit). Între cele două cu­rente navigau trupe ca Red Hot Chili Peppers, Jane’s Addiction, Living Colour, Rage Against The Machine și altele, venite din sub­teranele anilor 1980. Prima s-a impus la scară globală, restul au fost eliminate fiindcă n-au făcut compromisuri. Nu amintesc brit-popul intens promo­vat (Oasis, Blur, Pulp etc.), însă fumat din fașă, nici genurile consacrate ca „nișă“ (jazz, blues), nici dance-rave-techno ultra dominant. Mă opresc la nume ca Bjork, Cardigans, Moloko, PJ Harvey, Placebo sau Goldfrapp, care au profitat de opor­tunitățile exis­tente, cu inteligență, viziune și abi­litate. Doar perseve­rența fiecăruia a făcut ca unele să treacă în istorie, altele să se mențină în actualitate. Ce putem deduce la peste un sfert de veac distanță? Cine are idei noi și vrea să spună ceva, o spune oricum, oricând și oricât. Exemplul potrivit (nu sin­gur): Garbage.

Povestea trupei este cunos­cută, bănuiesc, oricărui privitor obiectiv la scena pop-rock, aflată în permanentă mișcare. Trei americani cu sufi­cientă experiență în showbiz, hotărâți să-și croiască drumul propriu, găsesc vocalista necesară tocmai în Scoția, prin intermediul unui vi­deoclip accidental văzut la MTV! După succesul primelor piese, nu se reped prostește „să halească mult zahăr“, vorba cuiva băștinaș, ci scot discuri doar când și cum cred ei că trebuie. Ce anume tratează fiecare cântec, e un subiect pentru conțo­piștii muzicii.

Eu sunt un ascultător împlinit. Ceea ce vă doresc și dumnea­voastră! Vacanță curată!