Fiecare regizor își perfectează un sistem de detectare a talentelor cu care urmează să lucreze. Una dintre calitățile directorilor de scenă trebuie să acopere această zonă a selectării celor mai potriviți interpreți prin intermediul cărora să se exprime scenic. O operațiune deloc simplă, ce presupune experiență, intuiție de-a vedea cumva și dincolo de prestația de câteva minute de la o audiție.
Pentru a afla unele dintre tainele rutinelor de casting, l-am descusut pe Radu Afrim, unul dintre cei mai populari artiști ai momentului. Pentru actorii care visează să lucreze cu el, a pătrunde în antecamera procesului său creativ e o oportunitate de meserie. Pentru fanii săi, a intermedia accesul la laboratorul unuia dintre cei mai urmăriți regizori e în egală măsură util pentru a-l înțelege și dintr-un alt unghi, precedent vizionării spectacolelor propriu-zise.
Aspectele practice ale unei audiții
L-am întrebat mai întâi ce urmărește la un casting, are un cadru general pe care îl aplică de fiecare dată, ori variază de la un proiect la altul? Uite ce spune: „Sunt diferențe mari și cel mai adesea imprevizibile. Dacă e pentru un rol principal, pun la bătaie arsenalul greu de probe, dacă e pentru mai mulți actori în roluri pe care urmează să le dezvolt pe parcurs în funcție de posibilitățile celor care iau castingul, e cam altceva. Mulți actori tineri se deschid în timpul repetițiilor și atunci le tot dau sarcini, alții, din păcate, se închid. Însă mi se spune că se redeschid după premieră (adică după ce dispar eu din peisaj)“.
Mediul cultural și potențialul de resurse artistice e diferențiat pe orașele unde lucrează. De aceea nu poate stabili un tipar general valabil. Bucureștiul face figură aparte, cu numărul cel mai mare de teatre și de oportunități de carieră, dar și cu ritmul adesea trepidant al actorilor, prinși între un rol pe scenă, o filmare (la un lung-metraj, clip publicitar, televiziune), ori mai știu eu ce, care îi suprasolicită.
Afrim zice că „diferă total audițiile de la București, unde numărul celor care vin la casting e de obicei mult mai mare și șansa de a alege ceva foarte bun crește vizibil, și cele din alte orașe (care au institut de teatru). Dacă fac casting pentru liceeni (multe din spectacolele din timpurile bune ale teatrului din Brăila) sau copii (Pasărea retro sau Despre oameni și cartofi), mizez exclusiv pe talentul nativ și construiesc aproape tot spectacolul în funcție de energiile și disponibilitățile lor“. Cum se raportează la trupele stabile ale teatrelor în care lucrează? „Foarte rar (aproape deloc) se fac castinguri în interiorul trupelor teatrelor. Se presupune că faci un spectacol ca să servești trupa unui teatru care te invită. Am servit-o întotdeauna (niciodată n-am regizat vreun spectacol cu mai puțin de cinci-șase actori), însă am probleme cu această pretenție. Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă un regizor de film ar fi obligat să aleagă zece actori dintr-un total de 30. Să nu aibă voie să-i vadă pe alții. Și toată lumea să aștepte să ia Palme d’Or cu acel film.“
Capacitatea de a improviza
Pentru a da o mai apăsată utilitate discuției mele, m-am arătat interesată de aspectele practice ale unei audiții concrete. Preferă ca aspiranții să vină ei cu un repertoriu? Sau le dă un fragment din textul viitorului spectacol? Ce alte condiții mai apar în anunțul inițial? Regizorul precizează că „în general la casting vin tineri. Independenți. Și ei vin cu repertoriul lor. Care coincide cu repertoriul cu care s-au prezentat la examenul de admitere în facultate. Adică poezii din poeți locali (în funcție de județul din care provine candidatul). Când sunt în an terminal, vin cu rolul de licență, care la fete oscilează între Lady Macbeth, Mița Baston și Elena Andreevna. Însă la aceasta din urmă au nevoie de partener de dialog și audiția începe să se complice. La băieții cărora li s-a spus că sunt comici, cel mai des pot asculta Nae Girimea, iar cei cărora li s-a spus că sunt frumoși își permit ceva din Shakespeare la bustul gol. Sunt roluri pe care le lucrează în decursul unui an școlar cu profesorul. Foarte puțini au curajul să vină cu roluri pregătite cu colegii lor din grupa de Regie. Toate astea sunt motive care mă fac să nu mizez pe ceea ce prezintă ei. Prefer să-i aud povestind ceva din viața lor, pentru că mă interesează emisia, dicția, carisma, imaginația. Prea puțin mă interesează eroii pe care i-au învățat pe de rost în școală. E ca și cum ai învăța pe de rost Eu nu strivesc corola de minuni a lumii în liceu pentru a lua o notă bună la teză. Nu te îmbogățește cu nimic. În plus nici nu-ți dai seama că tocmai ai strivit corola respectivă cu ajutorul profului de Română (Actorie). Cel mai fericit sunt când descopăr o fărâmă de sălbăticie pe care școala n-a reușit s-o domesticească. Știu că aia e materia cu care voi putea lucra. Foarte rar dau probe din textul pe care urmează să-l pun în scenă. Asta e pentru cei ajunși în etapa a doua a castingului. Când audiția e pentru mișcare scenică (Pădurea spânzuraților, de exemplu), las mână liberă coregrafului. E preferabil, pentru că după aceea lui o să-i reproșez alegerea nefericită“.
Următoarea mea curiozitate a vizat cât de mult contează capacitatea lor de a improviza în această primă impresie profesională care este audiția? Primează ea în raport cu tehnica interpretativă? Din perspectiva lui Radu Afrim, „nu contează prea mult. Pentru că știu că în timpul muncii n-o să-i las prea mult să improvizeze, desenul montării nu le prea permite acest lucru. Dacă dau peste cineva incredibil de inventiv sau funny, care mă face să mă tăvălesc de râs la repetiții (nu mi s-a întâmplat însă cu new entries) evident că-l las să improvizeze. Însă nu o dată improvizația s-a limitat la poante de commedia dell’arte. Și eu nu sunt un fan al genului“.
1 Trackback