Cronică de carte  -  Dana Pîrvan  -  

Multe pagini de literatură română s-au scris în ultimii ani despre singurătate. De cele mai multe ori, scrâșnit-revoltat sau tânguitor-întunecat. Veronica D. Niculescu scrie însă altfel despre singurătate. Sau, mai bine zis, scrie despre singurătatea unui altfel de om.

Despre o singurătate plină de lumină și de împăcare în toată tristețea și durerea ei. Simfonia animalieră, publicată recent la Editura Polirom, reunește două cărți mici-mici și pătrate publicate la Casa de Pariuri Literare în 2014, respectiv 2016, abia acum cele două povești întregindu-se firesc într-o singură carte.

În miezul poveștii stă o făptură umană însingurată care își pă­răsește golul propriului mușu­roi pentru a duce, pe rând, la teatru niște animale mărunte: un arici, un hârciog și o cârtiță. La rândul lor, animale ies cu greu din galeriile lor sub-omenești și se încăpățânează a contrazice pojghița văzutului, a știutului. Multe dintre fragmentele cărții par niște instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca și enunțurile scurte ce vin să răstoarne așteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea și un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cântec, prelungirea ploii într-o liniște de șapte culori. Dar nu de aici“.

Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea își capătă o frumusețe aparte, neliniștitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic și de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care își umplu buzunarele în plimbări cu câte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foșnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închiși în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, și iarăși la apus, și amușinând anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce așteaptă să fie culese de pe jos, și toate așteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulțime“.

Un noian de frumusețe care moare

Lumea văzută prin ochii celor trei vietăți cu blăniță cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agre­sivității, al prejudecăților, al in­toleranței, al falsului tropăitor ori al agitației sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare și bună cât o vizuină“. În prima parte a cărții, Veronica D. Niculescu se eliberează de constrângerile genurilor și ale speciilor, re­curgând la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părți (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite și ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măști.

Primele trei părți reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hârciog și cârtiță, o privire implicit coborâtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de țepi, lăbuțe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căștile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus“) și un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului. Ciobi merge pe căi doar de el știute, e numai ochi și urechi (și gură-căscată), are instinctul (cât de omenesc!) de a mușca, e neastâmpărat, plin de entuziasm, culegând și ronțăind mărunțișuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri și mai ales de noianul de frumusețe care moare. Pentru el totul e trăi­re pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet și cuvânt (special și acesta). Dede (subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da-Fé, dar și la actul public de pedepsire a răzvrătiților), numai că vede altfel, știe cel mai bine că orice ieșire la suprafață e pândită de dușmanii naturali, are capacitatea de a se lungi și de a se subția remarcabil, deși de obicei merge ghemuită, crezându-și di­men­siunile prea mari.

În Hibernalia, simfonia sin­gurătății din prima carte își urmează, în ritmuri lente, grave și dureroase, dar pline de frumos și de liniște, un drum al ei pe care „fiește“ poetic. Din spațiul protector al lojei de la teatru se trece într-o căsuță străină, rece. Din vară în toamnă și rapid în iarnă, la o margine de lume.

Cei trei prieteni din prima parte – Doinel, Ciobi și Dedesubtilă – dispar odată cu vara, deși există undeva. Iarna înseamnă amintire, așteptare și căutare: „Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu câte o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu tal­pa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu“. Trăirea în iarnă e lentă, câte zile, tot atâtea chibrituri arse pe jumătate, căzute unul peste altul. Și un noian de frumusețe care moare. Sentimentul pierderii și singurătatea plină de liniște cresc, poate paradoxal, în miezul așteptării, deși teatrul lumii este închis.

O scriitoare vizuală și auditivă

Amintiri concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să fie, deși nu mai este –, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie care își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.

Veronica D. Niculescu este o scriitoare vizuală și auditivă, iar paginile sale prind în ochiurile lor metafore, aluzii cu textură delicată, jocuri de cuvinte subtile-pătrunzătoare și fire discrete care unesc cele două părți. Una dintre cele mai frumoase metafore existențiale din carte este cea a fularului:

„M-am apucat să desfac un fular din două nuanțe de alb la care lucrasem în serile de vară. Asta o să-mi ia ceva timp, mi-am zis. Aveam să fac rost de material și să pot să o iau oricând de la capăt, la fel sau într-un mod diferit. Din loc în loc, firul se înnodase, rândul de sus se sudase cu rândul de jos, rândul de dus se sudase cu rândul de-ntors, firul subțire cu firul mai gros. Atunci zăboveam și despicam firele cu grijă, ghemele începeau din nou să se îngroașe. Acolo unde materialele nu se mai puteau separa, rupeam, făceam nod. Am obținut din nou două gheme, unul alb ca zahărul, altul ca untul. Rotunde și strânse, nu semănau deloc cu ce fuseseră la început“.

Dacă Simfonia animalieră avea schimbări de ritm, Hibernalia își păstrează ritmul lent, doar nuanțele se schimbă, așa cum sugerează și cele patru părți – Lent et douloureux, Lent et triste, Lent et grave, pentru ca ultima parte să se simplifice, doar Lent. Se tră­iește lent în iarnă, primăvara de la capătul iernii fiind și ea, ca și singurătatea din aceste cărți, aparte. E un sfârșit lipsit de tea­mă, o armonie învăluitoare, cu păr despletit din flori, cu o lumină întoarsă către sine, „fără scenă și fără pereți și întuneric“.

Simfonia animalieră se cere citită și recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc și șoc, ce-și destăinuie frumu­sețea și profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic și mai mișcător cu fiecare nouă lectură.

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, colecția „Fiction Ltd.“, Polirom, 2021