Chiar asa, ce-i poate face pe oameni sa se arunce in aer pentru o cauza? In timp ce eu imi bat capul cautind sandale si jeansi prin magazine, o femeie de virsta mea se antreneaza in transee pentru ceea ce isi inchipuie a fi o misiune nobila. Eu port la git coliere-gablont, ea zimbeste aratind spre camera fiola cu cianura, agatata pe-un snur.
Dharsika si Puhalchudar fac parte din ultimul grup de luptatori Black Tigers din Sri Lanka. Un razboi cit mine de batrin intre armata si un grup de rebeli ce revendica regiunea Tamil. Sint prietene, gata sa moara una in locul celeilalte, dar la fel de pregatite sa se ucida reciproc daca liderul lor le-ar demonstra tradarea celeilalte. Stiu ce au de facut: mina pe care o poarta infasurata strins pe trup la antrenamente poate distruge totul pe o raza de 30 de metri. Dharsika lupta pentru a-si razbuna tatal ucis in razboi, Puhalchudar isi datoreaza viata rebelilor. Amindoua s-au alaturat gruparii armate in adolescenta. Ele cred ca fac ce e bine. Si nu, nu le pot intelege, desi filmul incearca sa-mi explice cum dispare orice emotie dintr-un suflet care a suferit prea mult si prea devreme.
Un suflet cu un singur ochi
Nu mi se da ragaz sa-mi adun gindurile. Urmatorul documentar din program, War Photographer, realizat de elvetianul Christian Frei, il urmareste prin lume pe James Nachtwey, unul dintre cei mai buni fotografi de razboi din lume, omul care a calatorit in Afganistan, Bosnia, Cecenia, Pakistan, Ruanda, Kosovo, Africa de Sud sau Romania, imortalizind teme tragice: conflictele armate, SIDA, foametea, copiii maltratati in orfelinate (da, celebrele imagini care, vai!, ne-au facut tara de ris in ochii Occidentului).
„De mai bine de 20 de ani James Nachtwey calatoreste prin lume, in locuri devastate de razboaie, foamete si saracie, documentind cu o claritate elocventa si cutremuratoare suferinta si cruzimea. Filmul tacut si reflexiv al lui Frei este o marturie trista si emotionanta a acestei lumi si a eroismului modest cu care James Nachtwey o evoca”, se scrie intr-o cronica publicata de „The New York Times”. Pentru ca da, trebuie sa fii putin erou ca sa ai curajul de a-ti apropia milimetric obiectivul de un cocteil molotov aflat in miini furioase, trebuie sa fii putin erou pentru a ingenunchea dinaintea multimii gata sa linseze un albanez, implorind crutarea lui. Chiar daca nu reuseste sa impiedice mersul straniu al istoriei si faptele si mai stranii ale semenilor lui, Nachtwey fotografiaza totul, sperind ca ochii muribundului vor spune lumii povestea mai departe.
Nu-si permite nici o emotie. Pentru ca numai asa ne poate arata noua, celorlalti, realitatea asa cum este, nu cum ne-am dori-o. Pentru ca numai asa, ignorindu-si propriile sentimente, le poate trezi pe ale noastre.
„Sssst, sintem in campanie!”
In pauza, o pustoaica incearca sa rezume documentarul pentru un coleg intirziat. Nu-mi amintesc cuvintele, stiu doar ca pareau impiedicate, goale de sens. Pe rindul din spate, niste liceeni in ultimul an vorbesc despre bac.
„N-am citit nimic la romana, dar nu-mi fac griji, trebuie doar sa identifici genul literar, chestii de genul asta, nu e mare lucru.” Si ma sperii la gindul ca adolescentii „din ziua de azi” imi par superficiali… Sint prea tinara pentru un asemenea generation gap…
Incepe ultimul documentar al serii, 1989. Singe si catifea. Cornel Mihalache e in sala. Comenteaza, se ridica, ne face atenti la detalii. Pare la fel de inflacarat si acum, dupa trei ani de la filmari. Alex Mihai Stoenescu reface minutios activitatea generalilor armatei romane in zilele Revolutiei, vedem imaginile de arhiva, Mircea Dinescu se agita in studiourile Televiziunii Romane Libere, Virgil Magureanu vorbeste calm si apasat. Teoria e simpla: lovitura de stat a armatei si revolta populara au fost doua elemente distincte. Dupa cortina, cu sforile in miini, figuri politice sprijinite de serviciile secrete ale URSS. Niste oameni care au murit degeaba. Cine-a tras? Unde sint banii lui Ceausescu? Deductii simple care par si logice.
La sfirsit, sala pune intrebari, Cornel Mihalache raspunde dezvoltind. Se rostesc tot mai multe nume politice, in diferite contexte, nu tocmai flatante, vorbim si despre mineriade, si despre ipocrizia clasei politice, si despre mass media ca instrument de manipulare si dezinformare. Coordonatoarea festivalului se sperie, cerind sa ne detasam de exemplele concrete, sa discutam despre idei, nu fapte.
„Sintem in campanie electorala! Si oricum, Cinema Politica nu vrea sa se asocieze cu nici o orientare politica.” Imi vine sa rid, desi ma infurii: adevarul nu poate fi, se pare, politically correct. Plec cu sentimentul ca, dupa atita moarte risipita prin lume, viata mea e chiar frumoasa.