„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Anisia și uneltele fermecate de Cosmin Perța, care va apărea în curând în colecția „Junior“, cu ilustrații de Andrei Gamarț, vârsta recomandată 8+.
– Fragment –
Totul s-a întâmplat așa de repede și am plecat atât de brusc din Instituție, încât nici nu am avut timp să îmi iau la revedere de la Alfred. Asta m-a făcut să stau îmbufnată câteva zile bune. Anisiei în schimb nu prea părea să-i pese de toanele mele. În primele câteva zile am călătorit prin păduri, ferindu-ne de cei care ne-ar fi putut căuta și de oricine altcineva. Călătoream neîntrerupt. Mie îmi schimba apa din borcan o dată pe zi, pe la câte un izvor, iar ea mânca fructe de pădure. În rarele momente în care ne opream să se odihnească, exersa formule magice din carte. Toate păreau să se lipească de minune de ea. Era ca peștele în apă, ca să folosesc o expresie de-a noastră. Învăța repede și fără efort. Magia părea în mâinile ei lucrul cel mai firesc cu putință. Așa a învățat în câteva zile incantațiile pentru invizibilitate, levitație, telechinezie, manipulare termică și multe altele, de nu le mai țineam șirul.
— Magia e ca bucătăria, mi-a spus din senin într-o zi. Există rețete, dar poți și să improvizezi.
Când să își ducă mai departe gândul și să-mi explice mai bine ce voia să zică, am auzit amândouă mișcare într-un tufiș. Din cauza surprizei și emoției, ceva nu a mers bine la formula pe care a rostit-o repede Anisia și, în loc să devenim invizibile, ne-am pomenit în dublu exemplar. În fața noastră au apărut brusc încă o Anisia cu încă o Johanna, într-un borcan identic cu al meu. În grabă stâlcise un cuvânt, iar vraja de invizibilitate se transformase într-o vrajă de divizibilitate. Și, pentru ca totul să fie și mai ciudat, din tufișuri a ieșit un măgar. S-a oprit și ne-a privit mirat.
— Eu sunt Anisia, a spus Anisia preluând controlul și încercând să restaureze ordinea.
— Ba eu sunt Anisia! a spus cealaltă Anisia, încercând la rândul ei să preia controlul și să restaureze ordinea.
— Nu, nu, eu sunt Anisia și tu ești dublura mea, a spus Anisia cu hotărâre, bătând din picior.
— Dar de ce să fiu eu dublura ta, când la fel de bine poți să fii tu dublura mea? Doar și eu sunt la fel de bine Anisia, a spus cealaltă Anisia.
— Dacă și tu ești Anisia înseamnă că eu nu mai pot fi Anisia, așa că tu nu poți fi Anisia, a spus Anisia.
— Dacă eu nu pot fi Anisia înseamnă că nici tu nu poți fi Anisia, pentru că suntem identice, a spus cealaltă Anisia.
Voiam să spun și eu ceva, dar cealaltă Johanna s-a încruntat la mine din celălalt borcan, așa că am înghițit în sec și am tăcut.
— Eu sunt un măgar, s-a băgat în vorbă măgarul, rumegând resturi de tufiș.
— Și care e numele tău? a întrebat cealaltă Anisia.
— Nu, nu, eu trebuie să-l întreb, pentru că eu sunt adevărata Anisia, a spus Anisia. Care e numele tău?
— Eu sunt un măgar simplu, nu am nume, a spus măgarul, continuând să rumege liniștit.
Din fericire, Anisia era la început cu exercițiile de magie, așa că vrăjile ei încă nu durau foarte mult. Tocmai când mă pregăteam să intervin, totuși, cu un discurs filosofic, minuțios construit, despre ființă și reflexie, original și copie, cealaltă Anisia și cealaltă Johanna s-au evaporat brusc, ca și cum nici n-ar fi existat.
Nu știu ce o fi simțit Anisia, dar eu recunosc că am avut un moment de tristețe, de parcă tocmai aș fi asistat la propria dispariție. Știam că nu sunt eu cealaltă Johanna și totuși, în mod paradoxal, parc-aș fi fost. Nu am apucat să meditez prea mult la aceste lucruri, pentru că a vorbit din nou măgarul:
— Și? Cu ce treabă pe-aici?
— Trebuie să ajungem la ocean, a spus Anisia. Ne-ai putea ajuta?
— Nu, a răspuns măgarul.
— De ce nu? a întrebat Anisia.
— Pentru că nu vreau, a răspuns măgarul.
— Nu ești prea bine-crescut, a spus Anisia.
Măgarul a început să ragă în hohote. Ai fi zis că mai are puțin și o să se tăvălească pe jos de râs.
— Da, sunt autodidact, a zis măgarul făcând cu ochiul. Fac doar ce vreau.
Recunosc că nu mai văzusem niciodată un măgar, dar studiasem câte ceva despre ei. Li se dusese buhul până pe fundul oceanului că cei mai mulți sunt niște nesimțiți, așa că asta nu mă mira deloc. Am fost teribil de surprinsă în schimb să aflu că pot face cu ochiul.
— Am niște cuburi de zahăr, a zis Anisia.
— Da? Și ce, îți par neîndulcit? a întrebat măgarul continuând să râdă.
— Ești un prost! a zis Anisia supărată.
— Bine, bine, hai, gata, a devenit brusc serios măgarul. Să trecem la afaceri. Cât zahăr ai la tine?
— Nu, am zis că ești un prost și gata, nu mai discutăm cu tine! a răspuns Anisia și i-a întors spatele, pregătindu-ne de plecare.
— Oi fi eu un prost, dar știu drumul până la colonia minieră. Și asta e în drum spre ocean, a zis el lingușitor.
— Șapte cuburi, a propus Anisia întorcând ușor capul.
— Zece și te duc, a spus măgarul apăsat.
— Opt și nu deschizi botul ăla deloc până ajungem! s-a răstit Anisia la el, întorcându-se cu totul.
Și așa am ajuns noi în Wasser călare pe măgar.
Poate nu a fost cea mai înțelept aleasă rută, dar, luând în considerare evenimentele care au urmat, zic că a fost cea de care aveam nevoie. Nici nu am intrat bine în colonie, că la prima intersecție l-am și văzut. Mic și îndoit de spinare, se încurca printre picioarele trecătorilor, încasându-le ghionturile fără să protesteze. Cerșea te miri ce, tot bolborosind ceva de neînțeles.
Dac-ar fi fost după mine, aș fi trecut pe lângă el fără să-i arunc o privire, dar Anisia s-a dus drept la el, l-a luat de mână și l-a tras după noi pe o străduță lăturalnică.
CARTEA
Într-o lume în care nimeni nu mai crede în nimic, Anisia, o fetiță orfană de treisprezece ani, hotărăște să pornească într-o misiune neobișnuită. Având puterea de a înțelege animalele, ea fură din acvariul căminului pentru copii în care este crescută și educată o scoică quahog și evadează în încercarea de a-și găsi fratele mai mic, răpit din același loc cu câțiva ani în urmă. Ce nu știe ea este că misiunea îi e mult mai importantă decât își imagina. Pe drum descoperă că puterile ei nu se limitează la înțelegerea animalelor și, alături de scoica quahog filosoafă și de prietenul cu sindrom Down pe care și-l va face, începe o saga nu doar de regăsire a familiei, ci și de salvare a planetei, luptând împotriva toxicilor Lorzi ai Ceții.