Sunt în ceață când vine vorba de definiția eficienței. Tradițional și etimologic, ceva e eficient atunci când dă rezultate, când duce la o realizare.
Uzul merge clar în direcția performanței obținute fără nici o risipă de mijloace. Acum însă am tot mai mult impresia că eficiența e scoasă din sfera rezultatului de oarecare substanță și mutată în sfera vitezei oarbe de lucru. Eficient e, chipurile, cel care predă lucrarea înainte de deadline, fără să conteze cât de idioată e lucrarea sau cât de inuman e deadlineul.
Acum o să fiu puțin ca oamenii care cred că pot avea o viziune personală asupra limbii și se trezesc zicând, nu mă interesează ce scrie în dicționar, pentru mine „slujbaș“ este un om care poartă tichie. Pentru mine, ca să pot spune că cineva muncește „eficient“, mai e nevoie de câteva lucruri care nu se regăsesc între cele pomenite mai sus. Propun, mai întâi, că nimeni n-ar trebui declarat eficient dacă săvârșirea gesturilor respective nu îi aduce o anumită plăcere. Nu se poate vorbi de eficiență când omul nostru își face treaba blestemând, încruntat, indiferent cât de măreț e lucrul pentru care lucrează și indiferent cât de multă treabă face într-o unitate de timp. A doua caracteristică neoficială a eficienței este eleganța. Acea eleganță care face să fie o plăcere să urmărești la lucru oameni eficienți (chiar mai mult decât să fii unul dintre ei…!) și care este într-un fel expresia exterioară a plăcerii interioare (care ține ba de metafizică, ba de endorfine). Orice gest eficient are ceva artistic. Nu înseamnă că trebuie să muncești zâmbind și aruncând ocheade, dar munca omului eficient, indiferent că pune murături sau cataloghează incunabule, respiră totuși o anume înțelegere de ansamblu a lumii și o anume împăcare cu ea. Pentru că nu poți fi eficient nici măcar în lucruri mici dacă ești excesiv pe dinăuntru.
Nu fac apologia benzii de producție, în care o mișcare repetată de mii de ori ajunge să fie perfectă. Am văzut înainte de ’89 la televizor o lucrătoare din fabrica de Carpați de la Sfântul Gheorghe. Scena cheie era atunci când i se cerea acestei doamne, care nu zicea nimic și se uita în toate părțile, să apuce dintr-o mișcare un snop de țigări din cele care curgeau una lângă alta pe bandă, iar reporterul ne prevenea că vom vedea ceva extraordinar: la numărătoare se va dovedi că această femeie ajunsese să apuce pe orbește fix 20 de țigări, nici mai multe nici mai puține, cât pentru un pachet. Ăsta nu era un reportaj despre eficiență, ci un circ întristător, dezumanizant, în jurul unei deprinderi mecanice.
Eficiența adevărată nu poate deci avea ca rezultat îndeplinirea unei sarcini dictate din afară, care rămâne exterioară și a cărei îndeplinire va fi ulterior măsurată tot după criterii exterioare. Este, din contră, îndeplinirea unei sarcini devenite personale, care deci ți se îmbie sau ți se impune din exterior dar pe care ți-o asumi, și a cărei îndeplinire o vei măsura în primul rând tu, așa încât nu se poate trișa.
Aș vrea în încheiere să dau o definiție mai bună pentru eficiență, dar mi-e o lene…! De zis eventual că viteza care pare să fi ajuns crucială în definiția de azi a eficienței nu e o constantă de la proiect la proiect. Nu se scrie o carte mare „urgent“ și nu devii înțelept „până vineri la sfârșitul programului“. Nici nu faci schița pentru Einsteinturm „până la fără 5“, chiar dacă Mendelsohn a făcut într-adevăr această schiță a observatorului în două minute, pentru că arhitectului trebuie să-i vină mai întâi ideea, și asta nu se știe cât durează.
Mi-ar plăcea, pe scurt, o revenire la abordarea minimalistă, adică mi-ar plăcea ca eficiență să însemne să-ți trăiești viața făcând din când în când câte ceva important. Secretul absolut al productivității, că veni vorba.
1 Trackback