Începusem să povestesc cum a evoluat după căderea comunismului satul meu natal, satul mărginaș unde am crescut. Cum ziceam, faptul că țăranii și-au recuperat pământurile nu i-a ajutat prea mult: în anii 1990 era greu și să faci agricultură, darmite să trăiești din asta (nici azi nu-i foarte ușor). Când s-au închis și minele din zonă, a dispărut una din sursele principale de venit ale localnicilor. S-au descurcat și ei cum au putut, dar prea bine nu avea cum să fie.
Navetiștii de odinioară nu mai aveau unde să facă naveta, fiindcă prin apropiere nu mai exista nici o întreprindere (sau, pe stil nou, firmă) care să facă angajări. Situația a rămas neschimbată și în ziua de azi: în lipsa unui centru urban, economic și/ sau industrial major, n-ai ce dezvolta pe plan local. Într-o primă fază, în anii 1990, o parte din tinerii în căutare de slujbe s-au mutat în orașele mari din apropiere, adică la minimum 100 de kilometri de sat, unde au și rămas. Astfel, natalitatea – care oricum nu era prea grozavă – a scăzut rapid, satul s-a depopulat, iar cei rămași au început să fie în principal bătrânii. La un moment dat școala primară din sat avea patru sau cinci elevi (în toate cele patru clase) și se vehicula ideea desființării ei. Din fericire, asta nu s-a întâmplat, și după vreo 10 ani numărul elevilor a mai crescut – puțin, nesemnificativ, dar măcar a depășit numărul degetelor de la mâini.
Nici legăturile cu lumea n-au prosperat în sat. Prin anii 2000, când a început concesionarea transportului feroviar, linia de tren care lega satul de Oravița și, în cealaltă direcție, făcea conexiunea cu Reșița și Timișoara a fost preluată de un operator privat. Previzibil (cum pare acum), după câțiva ani firma privată a renunțat la ruta respectivă, compania de stat a lăsat-o și ea de izbeliște, așa că una dintre conexiunile satului cu lumea, devenită tradiție, s-a rupt definitiv după 150 de ani. (De altfel, degradarea unei regiuni se poate măsura foarte bine după starea transportului pe calea ferată, care presupune bună organizare, bună administrare și competență la toate nivelurile. Din punctul ăsta de vedere, întreaga Românie e un soi de sat mărginaș – cum a fost dintotdeauna.)
Cealaltă legătură, adică drumul care leagă satul de comună și de ieșirea la o șosea națională, a fost mereu unul de pământ: vara plin de praf, toamna și iarna noroios sau înghețat, după cum lăsa Domnul. La un moment dat, când unul din „fiii satului“, mutat la oraș, a devenit prefectul județului, s-a produs și minunea: s-au asfaltat, pentru prima oară în istoria satului, cei cinci kilometri de drum ce îl legau de comună și de șosea. Între timp a mai trecut o mână de ani și proaspătul drum s-a degradat: asfaltul s-a sfărâmat, pe alocuri a dispărut complet și doar câte o groapă adâncă mai amintește de el, căci prefectul fiu al satului a fost înlocuit de alți prefecți, fiii altor sate, care au și ei, presupun, drumuri de asfaltat. Satul e în continuare la fel de izolat, un drum cu mașina îți zdruncină rău oasele, dar e drept că nici prea multe mașini nu circulă pe acolo. Cam ca în anii comunismului, doar că au dispărut tractoarele și camioanele SMA-ului și CAP-ului. Iar căruțele cu cai s-au împuținat și ele.
Astfel, satul a rămas aproape așa cum era. Drumul asfaltat se oprea oricum în centrul satului, iar străzile laterale și-au păstrat mândre identitatea lor de ulițe de sat. Satul are, din fericire, curent electric – și cam atât. Apa curentă e un vis îndepărtat, așa că aproape fiecare casă își are în continuare fântâna ei. Și veceu în fundul curții, pentru că, evident, nu există nici canalizare. Nici rețea de gaz sau vreo altă facilitate. Cred că vreo două-trei case, din cele mai bogate, au centrale cu lemne, pe care le folosesc iarna pentru încălzire, dar nu mai mult de-atât.
După ce România a devenit membru UE, o parte din locuitori – în general femei, în general trecute de 40 de ani – au plecat să lucreze în străinătate și au devenit una din principalele, dacă nu chiar principala sursă de venit a satului. Asta a fost, cred, marea schimbare în bine și e bine că a fost și-atât. Fonduri locale pentru dezvoltare nu prea sunt și, dacă ar fi, nu ar ajunge neapărat aici, în sat. Cum ziceam, oamenii se descurcă pe cont propriu: unii au pensii (mici, dar pensii), alții mai fac un ciubuc, alții pleacă, alții mor. Că e mai bine ca înainte, că e mai rău… greu de zis. E-un sat mic, devenit și mai mic (nu știu dacă mai are vreo 200 de suflete). Cu puțin ghinion, în vreo 50-60 de ani ar putea să dispară. O fi și vremea, după 700-800 de ani. Nici nu s-ar simți.
Cu totul altfel stau lucrurile în satul unde locuiesc de câțiva ani, satul meu de azi, lipit de Timișoara. Și asta în primul rând fiindcă a avut șansa să fie așezat acolo unde e. Dar despre povestea asta de succes rural, data viitoare.
1 Trackback