Probabil ca nu-s singurul care a cascat gura a uimire si ochii a neincredere la momentul Furia. Un polar urban visceral, care, cu toate compromisurile inerente unui debut, sfirsea prin a te pali (sic!), repetat si decis, in moalele capului, fara a uita sa-ti zgiltiie strasnic stomacul. Hirtia va fi albastra ramine, pentru mine, un mister – cum e posibil ca un asemenea film, situat inteligent la granita dintre remember si acuza, un manifest filmic necesar si (am scris eu la vremea premierei) inegalabil, unul dintre cele mai sigure si indraznete pariuri cinematografice recente, sa culeaga si altceva in afara de aplauze si reverente? Adica niscai reprosuri ridicole si ceva indiferenta stupefianta…
La colocviul organizat la inceputul acestui an, un jurnalist britanic ne-a criticat (cind vine vorba de trend, ne aflam, critici si regizori, in aceeasi barca) excesul trecutului, lipsa unui discurs actual si taios. Boogie vine parca sa-i raspunda distinsului cronicar – este deopotriva un examen de maturitate (in mai multe acceptiuni ale sintagmei decit ati crede la prima vedere/citire) si o intoarcere in (spre?) normalitate, spre acel firesc al cinema-ului dupa care, se pare, tot mai multi tinjesc. Va sa zica, avem siguranta, avem sarcasm, avem suflet, avem un umor nemilos, avem savoir-faire, avem cojones si avem o pofta nebuna sa facem cinema.
Si pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume li s-a spus, simplu si concis, Muntean. Radu Muntean.