Printre volumele nominalizate se regăsesc zece titluri care au apărut la Editura Polirom și despre care puteți citi mai jos.
Ștefan Manasia, Cronovizorul
Fa Ying, pescăriță thailandeză, își începe călătoria spirituală prin lunca unui fluviu muribund. Ariel Jolie este o regină aztecă: ea aleargă să cunoască gloria tocmai la Budapesta, capitala mondială a filmelor XXX. Iar Edi este un băiețel atipic din stirpea inițiatorilor: într-un orășel din est vede Idi i smotri la cinema și are „revelația“, cam în același timp cu Bruno Farhadi, starul grunge din Seattle, care se luptă cu depresia și cu impulsul suicidal. Despre toate acestea scrie un bărbat divorțat, retras într-un buncăr cu plante și pești tropicali, ca tânărul din Twin Peaks în sera cu orhidee…
„Ștefan Manasia e la fel de neînseriabil în proză ca în poezie: autoficțiune realistă deviată în discurs hipnagogic, narațiune paranoidă, distopie cu accente eco, fals tratat despre conviețuirea umanului și a non-umanului în același biotop, toate aceste dimensiuni compun un volum experimental, pe care nu orice cititor îl poate digera. Dar de care literatura română de azi – prea puțin dedicată unor astfel de proiecte – are încă nevoie.“ (Alex Goldiș)
Veronica D. Niculescu, Toți copiii librăresei
Silvia Albu este o tânără librăreasă întoarsă de curând în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Suntem în România anului 1983. Mâncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sunt interzise și metodele de contracepție inexistente, iar dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții. În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sunt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de o traumă pe când avea doar șaptesprezece ani, mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vârstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scânteiere fugară? Toți copiii librăresei este un cântec al însingurării și al dragostei ce poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei care au fost tineri în anii ’80. Un cântec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.
Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea
„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine și absență, suferința copiilor lipsiți de dragostea parentală, transmisă de la o generație la alta, competiția dintre frați pentru afecțiunea mamei sunt doar câteva din temele celui de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea. Ficțiunea și documentul se întâlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, până în vremea boierilor antiunioniști, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război și prin anii stalinismului, ajungând în stricta actualitate.
Romanul anului 2020, după părerea mea, Vântul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.“ (Gabriela Adameșteanu)
„…o prozatoare elevată, matură, ilustrativă pentru câteva tendințe ale prozei noastre mai recente, scrise de autori (și, îndeosebi, autoare) debutați la deplina maturitate: atracția retro și «orientalo-balcanică» a secolului al XIX-lea; retrăirea «vârstelor dintâi», între un comunism fantomatic și un postcomunism debusolat; opțiunea pentru «romanul de familie» în cheie (post)traumatică; mixajul de autenticism obsesional și realism magic, poematizant. Dincolo de aceste ingrediente, există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alții, motivat probabil biografic, un autenticism cu măști așadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii și geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher și Gabriela Adameșteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectrală».“ (Paul Cernat)
Simona Sora, Complezență. Înălțarea la ortopedie • Musafir pe viață
Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul Hotel Universal.
Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvânt: complezență.
Simona Goșu, Fragil
„Cu aceste remarcabile proze de debut, Simona Goșu nu datorează nimic tradiției literare de la noi. Subiectele ei sunt pe cât de actuale, pe atât de inedite, subsumate temei vulnerabilității fără să facă vreo concesie așteptărilor sau sensibilității cititorilor: familii monoparentale depășite de situație, maternitate nedorită sau frici neînțelese, copii lăsați la cheremul instinctelor sau al hazardului… Dramatismul situațiilor fiind egalat doar de finețea cu care se desfășoară, căci sunt mult calm în așteptarea cruzimii și multă subtilitate în preajma răului. Cât despre limbaj, rareori cineva a reușit să «taie» atât de adânc, lăsând urme atât de puțin vizibile. Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.“ (Marius Chivu)
Ema Stere, Copiii lui Marcel
Câștigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020
O tânără de 28 de ani crede că și-a găsit vocația când renunță la jobul într-o corporație și decide să plece la țară, să facă agricultură. O însoțesc iubitul ei, Matei, și vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din județul Buzău, și pun bazele unei comunități ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariției lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune și spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenați într-un carusel de întâmplări stranii, teorii ale conspirației și fenomene paranormale.
„Copiii lui Marcel e o carte grăsuță și în general veselă, la care am scris (de mână), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspirației, oamenii care dispar… Ca Marcel însuși, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopiști. Am strâns fotografii, am desenat, am făcut calcule și tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.“ (Ema Stere)
Andrei Corbea, „nu vrea/ cicatrice“ (Polirom)
„Lectura unui poem de Paul Celan reprezintă o întreprindere dificilă, și aceasta deoarece textul celanian se împotrivește nu doar modelului tradițional de ‘lirism’, ci și celui promovat de ceea ce s-a numit «poezie modernă». În răspăr cu discursul liric construit pe formule descriptive și/ sau narative, Celan își dezgolește propriul discurs poetic de orice intenție comunicativă, explicitabilă în limitele logicii printr-o interpretare a unui sens presupus coerent, dar desfide concomitent și lirismul «pur», desprins de subiect, întreținut de entuziasmul exaltat și îmbătat de efectele estetice ale jocurilor limbajului. Obscuritatea celaniană ar exprima, din contra, «un conținut de adevăr» databil istoric și social, înscris, cum observa Theodor W. Adorno, într-o memorie colectivă resuscitabilă prin spunerea individuală a poetului, doar că adevărul «suferinței, care se sustrage atât experienței, cât și sublimării», nu se poate exprima în cuvinte, de unde și imposibilitatea de a-l comunica nemijlocit. Poetul a resimțit tot mai mult o reticență funciară în a «numi» fărădelegea în aceleași coordonate sintactice și semantice în care s-au formulat ordinele și instrucțiunile spre săvârșirea ei, altfel spus în același ductus comunicativ din care s-a hrănit și «limba ucigașilor». De aceea și recursul său la un limbaj construit pe o irealitate de necuprins aflată la marginea realității palpabile, precum acea Niemandsrose crescută din «nimic», din nespus.“ (Andrei Corbea)
Marta Petreu, Domni și Doamne (Polirom)
„Ce-i unește pe Domnii și Doamnele despre care scriu?, m-am întrebat, în timp ce, cu siguranța gesturilor inconștiente, îmi adunam textele și le puneam unul după altul. Căci printre ei și prin ei toți trece firul rău, rana mare a secolului XX. Ce are în comun Cornelia Blaga, care a fost la Conferința de Pace de la Paris de după Primul Război Mondial, prin care a fost consfințită Unirea Transilvaniei cu România, cu Miklós Bánffy, care ar fi vrut ca lumea să rămână neschimbată și Transilvania acolo unde era, înglobată-n Ungaria? Ce ar avea în comun patriciana Cornelia Blaga, cea măritată cu un uriaș filosof și scriitor, cu Petru Dumitriu, care a pactizat cu regimul comunist exact atunci cînd Blaga și Cornelia au avut cel mai mult de suferit de pe urma noii puteri? Ce-o aseamănă pe Herta Müller, cu viața ei torturată din România ceaușistă, cu același Petru Dumitriu, care a părăsit România pentru că nu mai suporta să nu aibă voie să scrie exact așa cum gândește? Ce ar avea în comun Doti Stanca, căreia regimul totalitar comunist i-a atins însăși iubirea pentru Radu, cu lumea nălucitoare a Sarei din romanul omonim al lui Agopian? Dar Mircea Cărtărescu și, să zicem, aceeași Doti Stanca? Secolul XX a trecut prin viața fiecăruia din «personajele» mele, lăsând o rană nu mică. Și a trecut printre ele, făcând din ele singularități reciproc impenetrabile, monade incomunicante.“ (Marta Petreu)
Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum
În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întâlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit“ prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile“ acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?
România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mâna cu inovația și kitschul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cârciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sunt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.
Nimigean, O ureche de om pe o spinare de șoarece
Nimigean încearcă să articuleze ceea ce, cu un termen preluat de la vechii greci, Michel Foucault numește hypomnémata („suporturi de memorie“). Așadar, notații lapidare, citate reale sau fictive, contrageri aforistice, sonorități gratuite, comentarii, diverse extensii. O face à la légère, dar nu la întâmplare, urmărește empatic (modelul ar fi, la noi, Lucian Raicu) câteva teme și câțiva autori (în primul rând Marcel Proust, Philippe Muray, Simone Weil, Paul Goma), invocă intermitent, dar tenace un „principiu al metalepsei” și totodată îl ilustrează necenzurându-și intervențiile subiective (chiar cu o undă de lirism) acolo unde le simte irepresibile și necesare. O ureche de om pe o spinare de șoarece se întreabă în ce măsură postulatul estetic al literaturii îl implică pe cel ontologic, în ce măsură literatura își mai poate apăra miza existențială și cum anume – astăzi, când distanța față de activismele de toate culorile devine atât de greu de păstrat, iar infatigabilele fabrici de consens lucrează la o turație accelerată.
„Cartea de față este un curajos exercițiu de gândire liberă. Ea înregistrează, în mod repetat, stupoarea, dezamăgirea, pe alocuri furia că ideologia e la fel de agresivă ca înainte de 1990. Cu antenele sale de scriitor, O. Nimigean sesizează și documentează modul în care în lumea noastră se ivesc tot mai multe restricții, cum gândirea se mută în clișeu, iar controlul ei folosește o presiune catifelată. O ureche de om pe o spinare de șoarece e o pledoarie pentru gândirea vie, pentru gândirea critică, atât de puțin profitabilă azi, ca întotdeauna. E o carte despre o criză uriașă, în care ne abandonăm voioși, adaptați la societatea de consum. Dar mai ales o carte despre literatura care ne poate salva sau reda luciditatea.“ (Bogdan Crețu)
Galerie foto
