Care sint spaimele scriitorului dupa ’90?
Depinde daca este vorba de scris, de urmatoarea carte sau de social. Nu cred ca au disparut, se transforma. Social nu am spaime, eu sint un optimist. E vesnica mea poveste: cred ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile. Eu n-as zice ca esentiale sint sclavagismul, comunismul etc.: problemele umane ramin aceleasi. Pe mine ma intereseaza cum reactioneaza individul la ceea ce se intimpla in jur, cum e marcat de societate, dar pina la urma frica de moarte n-o poate inlocui nimic, indiferent ca traim in capitalism sau in alt regim. Totul tine de felul cum exprimi un sentiment.
Nici o ruptura deci dupa ’89…
Vad schimbari, dar nu s-a produs un cutremur, incit ceea ce a fost sa ramina pe-o parte a createrului, ce a urmat sa fie pe cealalta. Se poate trece de partea cealalta. Multi au pastrat radacini in comunism.
Ce cutremur te-ar face pe tine sa nu mai scrii de partea asta de crater?
Nu sint scriitorul care spune ca scrie cu singe… Nu, scrisul nu e pentru mine pe primul loc: pe primul loc sint relatiile cu oamenii. Familia mea e oricind mai importanta, chiar si pentru un prieten as renunta la scris. Nu arta este cel mai important lucru in viata.
Mi-ai spus altadata ca ai stiut insa foarte devreme ca asta vrei sa faci toata viata, sa fii scriitor. Ti s-a si intimplat si asta ti-a dat si un fel de pasaport de scriitor bun de „exportat”, esti invitat in strainatate, calatoresti foarte mult… Cind si cum mai scrii?
Eu de obicei „scriu” in cap. In momentul in care incep sa scriu o carte, eu deja m-am gindit doi ani la ea, la structura, la personaje. Cind ma apuc sa o scriu, nu ma tin neaparat de acel plan de dragul de a-mi iesi, dar il am, asa cum am acum in cap structura unui nou roman. La Trimisul nostru special n-am lucrat mai mult de doua saptamini in 2004, un concediu, pentru ca n-aveam la dispozitie mai mult timp, si vreo trei saptamini in 2005. Dar in tot acest timp am stiut foarte bine ce aveam de facut. Asa va fi si acum, am structuri, am personaje, as putea sa povestesc despre noul roman cu precizie…
Atunci povesteste!
Povestea poate parea banala, a unui poet underground, cum isi scoate el prima carte. E, daca vrei, povestea mea, a primei mele carti. Vreau sa prind modul in care se naste o carte, falsele iluzii, naivitatile, modul in care te schimba o carte. Vreau sa prezint lumea cartii asa cum am cunoscut-o eu. Am vazut carti in toate formele, inclusiv carti inghetate, de exemplu. Mormane, se udasera de la o teava sparta, intr-un depozit. Au inghetat. Am cunoscut toate fazele prin care trece o carte, pina la ISBN-ul final. Va fi si o poveste a cartilor.
Pe tine cum te-au schimbat cartile tale?
M-au facut mai relaxat. Am avut si norocul asta, Trimisul nostru special a fost tradus in cinci limbi. L-au cumparat ungurii, bulgarii, slovenii, austriecii, a aparut si in Franta. Ma simt departe de lumea literara din Romania, cea a micilor birfe. Bineinteles, mai aud, mai scriu si eu citeva mici articole muscatoare, dar de fapt nu ma mai afecteaza nimic… Nu am decit o singura problema, sa-mi placa mie ce scriu.
Cum arata Parisul lui Florin Lazarescu?
Nu mi s-a parut niciodata spectaculos pe moment. Dar apoi traiesc cu nostalgia lui. Ma simt mai bine decit in Bucuresti pentru ca e foarte bine marcat. O data m-am ratacit in Bucuresti, foarte aproape de casa lui Radu Jude, si mi-a luat doua ore, nimeni nu ma putea ajuta. Apoi Parisul are un anumit aer, parizienii o stiu foarte bine, probabil.
Sau sint anesteziati, nu-l mai simt…
Asta-i culmea. Uite, Lisabona mi-a placut mult. Dar la Paris am o senzatie de acasa. Vin cu bucurie.
Ce nu stie lumea despre tine cel de acum si ai vrea sa stie?
Nu stiu… Dincolo de activitatea mea literara, mi-as dori poate ca macar unii dintre oamenii de cultura de la noi sa stie, de exemplu, cam care a fost contributia mea la proiectul „Ego. Proza”. In special cei care stau si depling de pe margine, fara sa faca nimic altceva, letargia culturii romane. In fine, asta nu mai conteaza pina la urma. Cel mai important e sa se stie de cartile mele.