Dacă aș putea să citesc Hamlet cu ochiul proaspăt al cuiva care habar n-are de aura textului, poate aș găsi un răspuns la ceea ce mă tulbură în el. Tulburarea asta… poate doar o obsesie, e prea personală, vine din viața mea, mă aruncă în analogii și mă epuizează. Aș vorbi despre ea, prin ea, împreună cu ea, poate ne împrietenim și mă lasă să-mi dorm nopțile. Să mă uit la el, la personajul ăsta în care îmi caut propria tulburare.
N-am văzut nici un spectacol cu textul lui Shakespeare care să-mi spună altceva decât ai descoperi într-un muzeu al emoțiilor. Țin minte unul, premiera a ieșit cu foarte scurt timp înaintea morții regizorului, bolnav terminal. O montare faimoasă și fastuoasă, dar făcută pentru o singură scenă: a înmormântării. Cutremurătoare, obsedantă, concretă. Să faci un spectacol de patru ore pentru o singură scenă. Propria ta înmormântare, pe care n-o s-o vezi. Cât de autoreferențială e figura asta? Îmi place, boală curată.
Citesc piesa – în engleză, în variante – în română, în traduceri diferite, le compar. În primul rând, contextul nu mai funcționează azi, e livresc, alterat iremediabil de raportarea la sutele de lecturi: scenice, critice și psihanalitice. O traducere culturală ar funcționa, dar clar! ar trebui o rescriere, mda, în fond rescrierea e o specie dramaturgică foarte onorabilă. Au făcut-o mulți autori dramatici, cu marile mituri, Hippolit sau Medeea sau altele, mai recente, în libertatea postdramatică în care regizorul poate face orice cu textul, nu mai e sacru, nu mai e tabu. M-au interesat întotdeauna rescrierile, e un mod de a dialoga, impertinent, peste timp, cu marile voci ale literaturii universale – de pe vremea când teatrul mai era literatură. Dar azi e altfel, textele sunt mult mai performative. N-a făcut Bob Wilson un lung monolog, o autoficțiune, din piesa asta misterioasă? Sau Heiner Mueller, n-a întors-o ca să transmită direct dilemele sufletului care nu puteau fi reprezentate prin story?
Am învățat deja textul pe de rost, în ambele limbi. Traducerea lui Ion Vinea rămâne cea mai inspirată, mai apropiată de ambiguitatea shakespeariană. Am patruzeci de pagini de notițe și comentarii idioate, mă înfurie cumplit textul ăsta, e un roman, nu e de mirare că nu se mai montează integral. Clar, Shakespeare e un dramaturg prost, habar n-are de regulile de bază. Rămân să plutesc deasupra lui și parcă întrevăd ceva. Pe cine să cred, pe Shakespeare sau pe Hamlet? De fapt, nimeni nu l-a luat în serios pe Shakespeare când, devine foarte clar pentru mine citind și răscitind, prințul lui e chiar psihotic, că realitățile personajului se amestecă într-o altă realitate, blurată. Lecturile scenice ale celor care l-au crezut pe Hamlet au făcut poezie și filosofie, din patologie. Psihoza lui Hamlet a devenit funcțională în mod poetic. Și nu e oare firesc să fie așa? Nu asta se întâmplă în viață?
Nu poți să-ți dai seama, vorbind cu un psihotic, unde e adevărul – în interior, în realitatea construită, perfect justificată, aparent logică – sau în exterior, privind faptele? Am pe perete o hartă întreagă, un labirint al structurii piesei. Multe inadvertențe, cronologia e varză, timpii sunt paraleli. Nici măcar n-am intrat în labirintul ăsta, lectura mea l-a generat și acum sunt acolo. Nu văd nici o ieșire. Nu trebuie să pun botul la motivațiile lui Hamlet, mă bagă și mai adânc în labirint. Până acum, în toate montările, premisa era că prințul mimează nebunia. Dar nu e oare unul din simptomele psihozei, faptul că se mimează pe ea însăși? Că joacă teatru? Fiindcă nu poți înțelege nebunia, nu poți intra acolo, nu te mai poți întoarce de-acolo.
Am nevoie de o altă perspectivă, a unui alt personaj, lucid, dar a cărui suferință s-o pot înțelege. Dacă mă uit la el cu ochii mamei, povestea rămâne aceeași, dar radical diferită. Suferința fiului mă atinge, prin suferința mamei. Asta îmi place, reabilitarea unui personaj, schimbarea perspectivei – un joc posibil și verosimil, nu știu unde o să ducă, dar încep să-l joc.
Am început un monolog care se construiește tot mai mult, arată eja ca un fir fără sfârșit și asta mă sperie puțin, dar îmi spun: nici o problemă, probabil e firul Ariadnei care o să mă scoată din labirint. Într-o vreme voiam să scriu povestiri și romane, dar tot ce făceam se transforma în teatru. Acum lucrurile s-au schimbat – degeaba vreau să scriu un text de scenă, ăsta n-o să fie o piesă de teatru niciodată. Poate un roman – dar ce fel de roman, în care explodează structurile de bază și nici măcar nu e destul de experimental ca să-ți bagi picioarele în discursul narativ. Nu vreau să mă gândesc unde-o să ajung,
n-o să intru în panică și n-o să mor în labirint, am un singur scop: să ies de-aici. Și în ce privește povestea, o să mă țin de Shakespeare, o să-l urmăresc și o să-l imit, dar nu o să-l mimez; o să fac așa cum face actorul care nu reproduce realitatea, ci o reprezintă și, inevitabil, o re-creează.