Cronică de carte  -  Dan Burcea  -  

Continuăm prezentarea ineditelor lui Marcel Proust cu un alt document de importanță capitală publicat anul acesta la editura Gallimard. El poartă numele Les soixante-quinze feuillets et autres manuscrits idédits (Cele șaptezeci și cinci de foi și alte manuscrise inedite). Ediția este realizată de Nathalie Mauriac Dyer, directoare la ITEM-CNRS și responsabilă a echipei Proust și a revistei „Bulletin d’informations proustiennes“. Prefața este scrisă de renumitul profesor și exeget Jean-Yves Tadié.

Originea documentului

În 1949, Suzy Mante-Proust i-a încredințat editorului Bernard de Fallois fondul de manuscrise pe care le primise de la tatăl ei, Robert Proust, fratele mai mic al lui Marcel. Robert intrase în posesia lor la moartea fratelui mai mare, în 1922. Din ansamblul acestor manuscrise, Bernard de Fallois a publicat în două ediții volumele Jean Santeuil, în 1952 și Contre Sainte-Beuve, în 1954. La moartea sa, survenită în 2018, au fost găsite la domiciliul său documente importante din arhivele proustiene încredințate de Suzy Mante-Proust și cărora li se va da numele de „arhivele de Fallois“. Printre acestea s-au aflat și cele șaptezeci și cinci de foi, care este cel mai vechi manuscris al romanului În căutarea timpului pierdut.

Informații practice pentru cercetători

Documentul este conservat astăzi la secția Manuscrits de la Bi­bliothèque Nationale de France sub cota NAF 29020; este vorba de șaptezeci și șase de foi manuscrise reprezentând în total 172 de pagini de hârtie velină de format mediu, nefiligranat; ele au fost păstrate de editor într-un dosar cu mențiunea „Dosarul 3“ și repartizate în cinci plicuri separate, purtând titlurile: „Soirée à Combray“ [Seară la Combray], „Le côté de Villebon“ [Partea dinspre Villebon], „Les Jeunes Filles“ [Tinerele fete], „Noms nobles“ [Nume nobile] și „Venise“ [Veneția]. Ediția publicată la Gallimard a păstrat doar parțial aceste titluri.

În fine, data redactării de către Marcel Proust pare să fie cuprinsă între primele luni ale lui 1908 și sfârșitul acelui an. În realitate, autorul nu și-a datat de-a lungul timpului manuscrisele și corespondența, așa încât realizarea unei cronologii necesită o muncă de încrucișare a indiciilor disponibile, cum ar fi unele aluzii ce trimit la evenimente men­ționate altundeva, în opera proustiană sau documente de epocă, pentru caracteristicile hârtiei, de pildă. Să dăm aici un exemplu: două capitole din „Une soirée à Combray“ (numit în ediția Gallimard Une soirée à la campagne) și „Noms nobles” fac aluzie la excursiile pe care Proust le face în Normandia în timpul verii anului 1907 și despre care autorul vorbește în articolul Impressions de route en automobile [Impresii de călătorie în automobil], publicat în „Le Figaro“ din 19 noiembrie 1907.

În inima atelierului scriitorului

Publicarea acestor foi ne permite astăzi să descifrăm mai multe secrete ale scrisului lui Marcel Proust. Pentru a oferi cititorilor posibilitatea de a face o primă cunoștință cu unul din aceste texte, redăm, în exclusivitate în limba română, un scurt fragment din primul capitol „Une soirée à Combray“, traduse pentru acest articol de Cristian Fulaș: „Pre­țioasele fotolii de răchită fuseseră duse înapoi pe verandă, căci începuseră să cadă câțiva stropi de ploaie și părinții mei, după ce o clipă rezistaseră eroic pe scaunele din fier, intraseră să se așeze la adăpost. Bunica, însă, cu părul albit în vânt, își continua grăbita și solitara plimbare pe alei, pentru că, după părerea ei, te duci la țară ca să iei aer și e păcat să nu profiți. Cu fruntea ridicată, inspirând cu putere vântul care sufla și care-o făcea să spună că «în sfârșit se putea respira», grăbea pasul și părea să nu simtă ploaia care-ncepea s-o șfichiuiască și nici ironiile unchiului, care-i striga de pe verandă: «Ploaia e foarte plăcută, Adèle; e bine, nu-i așa? Îți face bine la rochia nouă (această din urmă replică o spunea pentru a-și atrage ca un laș tovărășia bunicului, care însă se mulțumea să clatine din cap). E amuzant totuși, niciodată nu vrea să fie în rândul lumii». Spunea asta pentru că așa credea. Dar spunea și pentru că, ea neprocedând niciodată ca el, într-un ungher al sinelui său nu era absolut sigur că avea întotdeauna dreptate și nu-l deranja să ia «toată lumea» de partea sa. Cum grădina nu era foarte mare, bunicii nu-i lua niciodată foarte mult să ajungă din nou în dreptul nostru“.

Din notele realizate de Nathalie Mauriac Dyer la sfârșitul volumului reiese că acest capitol, „cel mai lung și mai împlinit din toate“, reprezintă prima creionare a capitolului „Combray I“ și a unui scurt episod din „Combray II“. Este vorba mai degrabă de un asamblaj de note scrise precedent care au fost păstrate probabil în „Carnet I“.

Înțelegem din toate aceste amănunte că munca depusă de cercetători este de o inestimabilă importanță pentru cei care sunt interesați să afle mai multe lucruri despre opera proustiană.

Un alt punct de vedere la care vă propun să ne oprim se adaugă la acesta. Este vorba de ceea ce numeam mai sus laboratorul secret al creației lui Marcel Proust, din unghiul esențial numit de Jean-Yves Tadié în Prefață „momentul sacru“, când „opera țâș­nește pentru prima oară din imaginația scriitorului“. Lucrul este cu atât mai surprinzător cu cât aceste pagini, care reprezintă prima variantă a marii opere ce va urma, vor fi ultimele publicate, la peste o sută de ani distanță de la apariția volumului Du côté de chez Swann la editura Grasset în 1913.

Să mai adăugăm amănuntele biografice care își regăsesc aici deplina lor importanță. Astfel, textul scris de Proust datează de la sfârșitul lui 1907 și începutul lui 1908. În afară de două traduceri din Ruskin și de o prefață la acestea două, autorul, în vârstă de 36 de ani, nu mai abordase genul romanesc din 1899, când abandonase definitiv Jean Santeuil. Traversase o perioadă dificilă, mai ales după moartea mamei sale, în 1905. Când și în ce fel se va reaprinde flacăra inspirației care va deschide calea spre imensa lui operă romanescă? Lucrul acesta se va petrece la sfârșitul lui 1907 și începutul lui 1908, adică în momentul redactării celor șaptezeci și cinci de foi manuscrise, în momentul în care el va face din vocația scriitorului tema esențială a Căutării timpului pierdut, numit inițial Les Intermittences du cœur [Intermi­tențele ini­mii]. În notele sale, editoarea Nathalie Mauriac Dyer situează acest moment în perioada în care memoria involuntară va deveni pentru autor atât tema esențială a cărții sale, cât și principiul organizator al narațiunii.

O senzație de déjà-lu și o promisiune de noutate

Sentimentul pe care cititorul contemporan îl are la citirea celor șaptezeci și cinci de foi duble este acela al unui déjà-lu, datorat destinului neobișnuit rezervat acestei părți a operei proustiene. Este un sentiment „foarte nedrept“, în opinia prefațatorului cărții, Jean-Yves Tadié care propune mai degrabă o atitudine de renversement, de răsturnare cronologică, acordând, ca printr-un flashback, o valoare de noutate textelor ini­țiale și rezervându-le, prin urmare, o po­ziție privilegiată, capabilă de a dezvălui secrete nebănuite despre opera proustiană, cum ar fi evoluția stilului și a artei monologului ieșite la lumina din profunzimea rănilor din copilărie ale marelui romancier și transfigurate într-o operă literară unică, de dimensiuni uriașe.

Celelalte manuscrise din volum

Să ne oprim și la celelalte manuscrise publicate în acest volum. Ele ocupă mai mult de jumătate din totalul documentelor, întinzân­du-se pe aproape o sută pe pagini. Acordând un loc privilegiat lizi­bilității textelor, editoarea a îndepărtat tăieturile autorului, în afa­ra celor care i-au părut semnificative. Ordinea cronologică este respectată și o urmează pe cea probabilă a redactării. Și în cazul de față, manuscrisele inedite provin din arhivele de Fallois, transcrierea lor fiind controlată și facsimilată de profesorul de la Sorbona Bertrand Marchal. În ce privește caietele de ciorne și dactilografierea numelor de locuri, a fost urmată datarea făcută de Anthony Pugh în The Birth of a À la recherche du temps perdu din 1987 și cea din The Growth of a À la recherche du temps perdu. A Chronological Examination of Proust’s Manuscirpt from 1909 to 1914 publicată în 2014.

Sperăm că editorii români vor traduce și publica aceste inedite, ceea ce ar constitui, desigur, o necesară și extrem de utilă contribuție de istorie literară și o ocazie de a pune în perspectivă opera monumentală a lui Marcel Proust.

Marcel Proust, Les soixante-quize feuillets et autres manuscrits iné­dits, Editura Gallimard, 2021, 384 pagini