Cartea Între prieteni, de Amos Oz, traducere din ebraică de Marlena Braeșter, a fost (re)publicată la Editura Humanitas Fiction în anul 2020.
Dragă domnule Oz, în fiecare anotimp mi se face dor de cartea dumneavoastră Între prieteni. Nu cred că mai e cineva care să o socotească tot ce ați scris mai frumos și mai adevărat. Nu mă deranjează această singurătate.
Domnule Oz, sunt pe o insulă grecească, unde nu circulă mașini. Se aud măgarii urcând la deal, păsările, fluturii și albinele. Nu e greu să ți se facă dor de oameni de aici, cu atât mai mult de cei din cărți.
Îmi e dor de oamenii din acel kibbutz pe care prea bine l-ați cunoscut. Îmi e foarte dor Tzvi Provizor, care se deprinsese a trăi fără iubire, cel care aducea toate veștile proaste din lume și tânjea să le spună mai departe, încă din zorii zilelor.
Dor îmi e și de Luna, femeia care l-a atins și el a tresărit ca și cum ar fi fost lovit de o maladie incurabilă, și de tăcerea aceea care rămâne când ea pleacă din kibbutz și abia acum el e cu totul singur și rătăcește pe aleile care duc la casa ei, să adulmece mirosurile vechi din casa ei părăsită, așteptând zorii să apară un om, cineva, oricine, căruia să îi spună că a murit regele Norvegiei de cancer la ficat.
Dragă domnule Oz, îmi e dor ca de mama de Nahrum, electricianul, căruia i-a fugit fata, Edna, de acasă, pentru acel crai bătrân, David Dagan, dă-mi doar un minut să punem împreună lucrurile în ordine, ideile la punct, spunea, dar lucrurile nu erau niciodată în ordine, ideile nu erau niciodată puse la punct, craiul bătrân era un bărbat puternic, Nahrum nu era puternic, era slab, ezitant, fragil, vulnerabil, omenos și rănit și tot ce putea să facă era să se întrebe: Cum e posibil?
Și mai putea el să meargă singur prin ploaia aceea. Fiindcă ați fost un vrăjitor, domnule Oz, de fiecare data când starea interioară a personajelor dumneavoastră trece la un alt anotimp nu uitați de ploaie, de vânt și, mai ales, nu uitați că uneori vine chiar iarna și atunci nu mai e nimic de făcut.
Foarte dor îmi e de Boaz, Osnat și Ariela, acel triunghi în care femeile iubesc același bărbat, care se iubește mai mult pe sine, cum se întâmplă în viață.
Și îmi mai e dor și de Moshe Yashar, străinul, și de tatăl său bolnav de Alzheimer, de Moshe, cel care știe că va veni o zi pe pământ când toți cei dinainte vor fi priviți drept ceea ce au fost: criminali. Cum am putut să mâncăm ouă și pui de găină, se întreabă Moshe Yashar, care lucrează la cotețe și citește pe ascuns Dostoievski și Kafka și știe greutatea marilor întrebări și e tânăr și curat și are toată viața înainte.
Și dor îmi mai este aici, pe insula mea, și de măscăriciul Roni și de fiul său, umilit, batjocorit și bătut de ceilalți fii ai kibbutzului, fiindcă încă face pe el în pat, de Roni și de fiul său îmi e dor, de tandrețea lor dureroasă, în care se amestecă timbrele, capitalele lumii și visele.
Și de satul arăbesc părăsit Deir Ajloun îmi mai e dor și de tulburătoarea Nina Sirota, și de Martin Wandenberg murind cu sens, ca Ivan Ilici, și de limba esperanto în care s-ar cuveni să scriu acum ceva, dar nici eu nu am învățat niciodată esperanto și nici eu oricum nu aș ști ce să scriu, domnule Oz.
1 Trackback