E cunoscută justificarea califului Omar când a ordonat să fie arsă biblioteca din Alexandria: lucrările din ea ori spun ceea ce spune și Coranul, și atunci sunt redundante, ori spun altceva decât Coranul, și atunci sunt periculoase.
Evident, scrisoarea în care cel de-al doilea calif a făcut cîndva această declarație nu ni s-a păstrat, iar sursele care o citează au, după obiceiul surselor, felurite mobiluri politice, retorice etc. În plus, ele sunt de dată târzie: spusa lui Omar (puțin reformulată de mine în primul paragraf) nu pare să fie atestată înainte de anul 1200, când o pomenește al-Kufti, reluat apoi într-un pasaj, mai cunoscut istoricilor, din Bar Hebraeus – așadar la o jumătate de mileniu după evenimente. Dar toate astea nu contează aici, ci doar faptul că anecdota a intrat de mult în circuitul cultural. Acolo va îngroșa pentru totdeauna rândurile de bon mots menite să facă erudiția reală a unora ceva mai vie și mai lucrătoare, dar și să devină un substitut de erudiție pentru alții.
Îmi dau și eu seama că arderea bibliotecii poate fi foarte bine dată ca exemplu de intoleranță criminală sau de genocid cultural. (Unele surse spun că Omar ar fi dat un răspuns similar când a fost consultat de un alt general musulman referitor la soarta bibliotecilor din Persia, ceea ce sugerează un mod programatic de a purta războiul dincolo de câmpurile de bătaie). Aș mai adăuga ceva. Cred că merită să ne gândim o clipă la reacția califului ca la un algoritm de tratare a datelor, și, mai exact, ca la o metodă euristică de a te descurca atunci când informațiile te copleșesc. Ce fac atunci când ies pentru prima oară din satul meu și ajung deodată la Londra? Una din reacțiile posibile – cea care de fapt stă la baza algoritmului lui Omar – este să mă închid în casă. Evident, dacă întâmplarea face ca toată puterea să stea în mâinile mele, s-ar putea să decretez ca toată lumea din Londra să stea încuiată, ca să pot fi eu singurul om pe stradă.
Până la urmă, toată lumea e moderat interesată să descopere ceva nou. Lucrurile străine nu sunt pentru nimeni, integral și instantaneu, o porcărie. Dacă dau însă puțin la o parte cortina și acolo văd o lume nouă, imensă, căreia nu îi aparțin și nu-i voi aparține niciodată, o lume cu criterii pe care nu se poate ști dacă le voi îndeplini, dar pot bănui că nu, o reacție firească e să trag cortina la loc. Mi-am făcut cu greu loc în lumea mea, m-am adaptat, am învățat în cele din urmă cum se trag sforile, așa că nu vreau câtuși de puțin să mă pomenesc transplantat într-un loc cu alte sfori sau – coșmar – lipsit de sfori. Algoritmul prin care iau decizia asta nu e logic, dar e eficient și mă ajută să-mi ating scopurile practice (fast and frugal heuristics, cum se zice). Altminteri, resursele mele fizice și psihice, puterea mea de a procesa ar fi complet depășite de cantitatea de informație care se cere analizată. Omar primește un raport despre existența unei asemenea lumi și computerul lui îngheață. Ca să revin la analogia de mai sus, undeva sub toate calculele războinice și religioase, el e turistul epuizat căruia ghidul îi spune că acum se cuvine să viziteze British Museum, în care va putea admira cinci milioane de artefacte neprețuite, și care renunță – iar ca un afterthought al acestei renunțări, decide și demolarea muzeului.
Precizez că îmi pare rău că a fost arsă biblioteca din Alexandria. Asemenea precizări au devenit azi absolut necesare ca să nu mă trezesc cu ferestrele sparte când cineva – poate un program de inteligență artificială – va semnala autorităților ceea ce pare a fi satisfacția mea secretă la gestul califului. Nu am încercat să-i găsesc scuze lui Omar, cum nu le găsesc scuze nici spaniolilor care au ars textele mayașilor și nici altor europeni – aproape întotdeauna din culturi mari – care în ultimele cinci secole au ars cărți cu nemiluita. Acestea fiind zise, sunt sigur că erau tare multe prostii în biblioteca din Alexandria. Dar mai bine să rămână nearse mii de cărți proaste, decât să ardă una bună. Și, de altfel, când alternativa e focul, (aproape) orice carte e o carte bună.
Când a primit răspunsului califului Omar, cuceritorul Egiptului a decis ca sulurile din bibliotecă să fie folosite drept combustibil pentru focurile care încălzeau băile publice din oraș. Nu e OK. Mai târziu, când mongolii au capturat Bagdadul Abasizilor, se spune că au aruncat cărțile din toate bibliotecile orașului în Tigru (dar numai după ce au făcut sandale din legăturile de piele). Nici asta nu e OK, nici măcar ca răzbunare a istoriei. Mai ales că nici o distrugere nu poate repara o altă distrugere.
1 Trackback