Desi poate ca ma insel. Nu cunosc piata broastelor testoase. Cine stie, cu cit or fi mai mici, cu atit mai scumpe. Dupa mine unul, tirgul ar trebui sa se desfasoare cam asa: scoti o bancnota de cincizeci de lei, ceri o testoasa mare si, de restul, daca n-are omul, vreo trei-patru sute de grame din alea mai mici.
Ma gindesc ca omul cu testoasele are toate sansele sa devina, macar pe timpul verii, unul dintre acele personaje recurente intilnite de orice om atent la strada orasului pe care il bintuie. Cum era barbosul cu Biblia in mina, care anunta din cind in cind sfirsitul lumii, pe la chioscurile sau in statia de tramvai din Piata Unirii. Ori femeia in capot rosu, care cerseste intruna o fisa de telefon. Ori baiatul cu sacosa, sacou si cizme in picioare – un piscotar al manifestarilor culturale iesene – care ma insoteste uneori vorbindu-mi in timp ce cobor Copoul, oprindu-se din cind in cind sa scormoneasca atent in cosurile de gunoi agatate pe stilp. Ori batrina cu Parkinson, care nici nu-s sigur ca cerseste ceva. Poate doar sfirsitul lumii sale, pe care il asteapta tremurind pe bordura. Mai e violonistul fara pic de talent – ma tem ca si fara vedere –, care scirtie ingrozitor balada lui Porumbescu. Mai e baiatul care vinde flori culese proaspat de dupa gardul viu. Ori altii, de care n-am spatiu sa povestesc acum.
Omul cu testoasele are toate sansele sa intre in noua galerie a personajlor recurente pe care le-am intilnit anul acesta. Alaturi de dalmatianul ratacit, care alearga fara directie, adulmecind mai degraba urma fostului stapin decit ceva de mincare. Sau baba senila care se cearta fara motiv cu vinzatoarea de la alimentara din colt si, in genere, cu trecatorii. Numai mie imi zimbeste.
Hotarit lucru, omul cu testoasele va intra pe aceasta teribila strada a orasului meu, unde oricine isi poarta, ca pe o bocceluta, povestea. Aproape in fiecare seara, pina cind adorm ca si cum cineva mi-ar fi tras brusc strada de sub picioare.