Am descris săptămâna trecută două sate de la noi, așa cum arătau în urmă cu trei decenii și ceva: unul din ele, satul meu natal, plasat undeva spre marginea de vest a României, iar al doilea, satul unde trăiesc azi, la puțini, foarte puțini kilometri de marele centru urban Timișoara. Cum ziceam, diferențe existau – căci un sat aflat chiar în buza marelui oraș oferea și atunci mici avantaje – , dar nu erau copleșitoare.
Ei, dar de atunci au trecut peste trei decenii de dezvoltare liberă, într-o societate cât de cât democratică, o lume a liberei inițiative și o țară a marilor speranțe postcomuniste. Și lucrurile s-au schimbat serios în ambele mele sate. În bine sau în rău, asta nu pot și nici nu vreau să decid – pot încerca doar să descriu cât de cât evoluția amândurora.
Satul meu natal, de care sunt încă legat emoțional (așa că s-ar putea să fiu puțin subiectiv, puțin nostalgic și puțin sămănătorist-pășunist) e mai mic, mult mai mic decât odinioară. Populația i-a scăzut – nu dramatic, dar constant –, căci de acolo în general s-a plecat (la oraș, în străinătate), iar de venit au venit doar accidental noi locuitori. Nici nu prea aveau la ce să vină. E drept că după 1989 localnicii și-au primit înapoi pământurile confiscate la cooperativizare, dar, în lipsa altor mijloace de susținere, asta nu i-a ajutat prea mult să se dezvolte și să prospere. La acea vreme în România n-a existat nici un proiect coerent de susținere a micilor gospodării agricole, nici o variantă de creditare (vai, creditele anilor 1990, care se acordau doar unor firme și personaje dubioase, parcă anume pentru a falimenta bănci și a pierde urmele a milioane de dolari!), nici un program de achiziționare a produselor locale, nici un fel de interes pentru sprijinirea țăranilor dornici să lucreze pământul.
De la cooperativizare trecuseră deja două generații. Îndârjiți și porniți pe muncă agricolă erau mai degrabă cei bătrâni, care simțeau că și-au recuperat în sfârșit ceea ce era al lor. Tinerii, atâția câți mai rămăseseră în sat, nu mai aveau setea de pământ din Ion al lui Rebreanu. Iar atunci când s-au apucat să lucreze pământul – bătrâni ori tineri, laolaltă –, s-au văzut nevoiți să o facă folosind aceleași mijloace ca în urmă cu un secol: cu pluguri trase de cai (cei mai „bogați“ săteni aveau cai) și, după câțiva ani, cu câte un tractor cumpărat de la casare, cârpit, dărăpănat, fără cabină câteodată, dar măcar funcțional. Din agricultura asta s-a cam ales praful, mai ales că rareori veniturile depășeau cheltuielile. Mai pe scurt, sătenii făceau agricultură de subzistență și nimic mai mult. Mai târziu, cam prin pragul intrării României în UE, când în zonă au apărut investitori străini, destui localnici și-au vândut pământurile la prețuri mici, iar cumpărătorii au început să facă agricultură intensivă pe suprafețe mari, cu proiecte finanțate de Uniunea Europeană.
Între timp s-au închis și minele la care lucrau oamenii din sat și care asigurau venituri stabile multor familii din zonă. Oamenii au rămas fără locuri de muncă, deci fără venituri, deci mai săraci. Noi locuri de muncă nu s-au prea creat în zonă: în sat, de exemplu, există o singură companie privată producătoare de ceva, al cărei patron a lucrat odinioară în Austria. Cum este singurul patron din sat, i se spune, desigur, Patronul. Are vreo 5-6 angajați și se ocupă cu prelucrarea lemnului: fasonează cozi de lopeți, de greble, de sape și altele asemenea, după care le vinde în Austria, grație contactelor lui de acolo. Firma e stabilă, nici nu moare, nici nu se dezvoltă, și e cam singura mărturie a inițiativei private din sat. În afara magazinelor locale: două sau trei, după cum sunt vremurile – unul mai dă faliment, se redeschide sau se înființează altul, fiindcă sat fără băcănie nu se poate. Și, cum se întâmplă prin toate sătulețele țării, băcănia e câteodată și birt, cu două-trei măsuțe afară și cu niște umbrele mari deasupra lor. Evident, există și un birt sau două, altfel viața ar fi prea monotonă. Dar toate astea nu înseamnă cine știe ce progres, evoluție și dezvoltare după trei decenii de societate democratică și liberală.
1 Trackback