Subiectul oferă o paletă largă de interpretări. Încerc să rezist tentației de a face pe deșteptul și-mi propun să nu „interpretez“ ceea ce mi-a trezit impulsuri dubioase, aproape diametral țâșnite. Faptul e ăsta: în 15 martie 2020, trupa Lindemann a susținut un concert la Moscova, în VTB Arena, filmat HD după toate regulile showbiz, la maximă exigență.
Sub sigla Caroline/ Universal, s-au lansat deunăzi două CD-uri, două viniluri cu materialul audio și un DVD/ Blu-Ray cu indimenticabila parte video. Titlul e previzibil și fără pretenții: Live in Moscow. Nu l-am așteptat cu nerăbdare, deși mă suspectez că, din motive încă neelucidate, sunt și eu adept al cultului industrial-metal. Lindemann e un proiect germano-suedez cauționat de doi tipi: Till Lindemann, vocalist la Rammstein, și Peter Tägtgren, creierul multivalent al trupelor Hypocrisy și Pain. Două albume învârtesc numele neamțului: Skills in Pills, 2015, și F&M, 2019, ambele recepționate cu îndoială de amatorii competenți, cam pe bună dreptate. Și fanii Rammstein, și cei Hypocrisy se vor fi simțit trădați că oamenii foarte vizibili ai celor două firme au compus împreună piese nu prea diferite de producția trupelor din care n-au plecat, ci numai au luat pauză. Deosebiri esențiale poate că există, nu contest; ele sunt percepute de „adevărații“ cunoscători, cei care știu – și repetă, deodată cu solistul – cuvintele cântecelor, fie în germană, fie în engleză. Chiar dacă, bunăoară, sunt vorbitori nativi de rusă, cum se observă în filmul concertului sus-menționat…
Pe discurile de studio, Peter Tägtgren a putut susține partitura mai tuturor instrumentelor. În concert au fost necesari și Jonathan Olsson, bass; Sebastian Svalland, chitară; Sebastian Tägtgren, baterie. O redutabilă echipă tehnică a securizat momentele șocante, cum ar fi înălțarea pe o platformă, plimbarea lui Till și Peter într-o sferă de plastic transparent, cu efecte de lumină și artificii teatrale, aruncarea către spectatori și camere video cu farfurii de prăjituri (sport la care excelează bateristul!) sau folosirea catapultei pentru expedierea unor pești pe deasupra publicului, spre satisfacția „pescuitorilor“, pozați cu animalele în gură. Trebuie menționată performanța tehnicienilor. Ei au ținut în funcțiune microfoanele, difuzoarele, cablurile și restul de echipament & instrumente, ce păreau să-i trezească solistului Lindemann o necurmată dorință de a le zdrobi. Spectacol? Păi, asemenea spectacol i-ar scoate țepi de invidie până și lui Ozzy Osbourne, dacă ar mai avea așa ceva!
Punerea în scenă, realizată de Serghei Grey, snobează mizerabilismul din ruinele fostelor orașe industriale, încăpute pe mâna găștilor de sălbatici postapocaliptici. Interpreții au fețele și părul vopsite în alb, ca zombii, și poartă costume fistichii, de aceeași culoare. Macabru? Ba bine că nu, deși „coregrafia“ n-are mai nimic din cea exhibată în filmele de gen. Videoclipurile proiectate pe uriașul ecran din spatele scenei combină prolix teme porno-sado-maso (regia: Zoran Bihać), cu multe pasaje CENSORED, dar și cu sclipiri de „explicit scene“, ce pot trezi deliciul perverșilor. Poate și pe al esteților, proveniți nu doar din zona LGBT, către care trimiterile sunt evidente. Ambiguitățile există, ca în orice operă autentică, iar semnificația lor depășește intenția textului de față. Remarc, totuși, o anumită coerență la nivel iconografic și o logică… habitudinală! De unde bănuiala că oamenii știu ce fac, măcar că făcuta lor nu e pe gustul prea multora. Cine vorbea de estetica urâtului? Era o disciplină studiată în facultățile de artă, nu? În spectacolul ăsta, uite-o, e aplicată!…
De ce am văzut și de ce prezint ciudățenia? Pentru muzică. Rockul industrial-metal are meritul de a „ține ritmul“ viu, zguduitor, extenuant. Și perfect dansabil, dacă tot ce vrei de la dans este eliberarea de toxinele sociale, sexuale, intelectuale etc. Altfel zis, într-un singur, străvechi, cuvânt: catharsis!
1 Trackback