„Tiranie. Am trăit asta de nenumărate ori de-a lungul istoriei. Dar esența umanității rămâne aceeași.“
Nu sunt chiar un mare fan al operei, dar n-o pot uita în L’incoronazione di Poppea de Monteverdi din 2018, la Salzburg, în montarea senzuală a belgianului Jan Lauwers, în care a făcut un Nero antologic, alături de Sonia Ionceva și William Christie. La sfârșitul lui februarie 2020 o vedeam iarăși, live streaming de data asta – grație pandemiei –, în cea mai așteptată producție a anului trecut, una întru totul neconvențională, a marelui Sir David McVicar: Agrippina de Händel la Metropolitan Opera. În elementul principal al decorului, o scară gigantică de aur care se termină cu un tron, simbolul obsesiv al puterii, Kate Lindsey e, din nou, un extraordinar Nerone alături de fascinanta Joyce DiDonato în rolul principal. Un adolescent rebel al zilelor noastre, arogant, nevrotic și acoperit de tatuaje, care face flotări într-o singură mână și prizează anxios pradă unei dezorientări endemice. Aici, în tulburarea din Qual piacer sau poate în furia bolnavă din Come nube che fugge dal vento, impecabil cântat cu o linie gigantică de cocaină în față, se află sâmburele acestui album dedicat lui Nero și ideii de tiranie, partituri de Handel, Scarlatti-tatăl, Monteverdi și Bartolomeo Monari. O muzică despre patimă, trădare, iubire și persecuție, concepte actuale din antichitate până în breaking news-urile contemporane ale unui an nebun cum a fost 2020. Kate Lindsey, una dintre cele mai promițătoare voci ale momentului, l-a înregistrat în biserica St. Jude-on-the-Hill din Londra între 19-21 octombrie, alături de ansamblul baroc Arcangelo și dirijorul clavecinist Jonathan Cohen. Al doilea ei album cu britanicii și al treilea pentru Alpha Classics a apărut pe 28 mai 2021, chiar atunci când Kate Lindsey era aplaudată pentru Nerone pe scena Operei din Viena, într-o montare monteverdiană a aceluiași Jan Lauwers, alături de Slávka Zámečníková și Pablo Heras-Casado. Tiranno e pentru mine unul dintre cele mai frumoase discuri ale lui 2021.
https://www.youtube.com/watch?v=jufAkHxgEmw
© Olly Lambert
La momentul gravării acestui recital ce evocă figura împăratului Nero, agenda lui 2020 notase protestele din Bielorusia și reprimarea lor violentă, mișcarea Black Lives Matter și scandalul alegerilor din SUA, turbulențele internaționale provocate de cancel culture și multă, enorm de multă tensiune cauzată de pandemia COVID-19.
Kate Lindsey e fiica unui pastor al bisericii prezbiteriene din Richmond, Virginia, îndrăgostită de poezia lui W.B. Yeats și de muzica secolului 20. O femeie frumoasă, cu o voce specială. O forță a naturii. Își construiește programul baroc cu mult recitativ și arii contrastante din Tiranno, pe suferință, mai exact pe noțiunea de suferință provocată de concentrarea inegală a puterii în mâna unor oameni care nu o merită. Istoria se repetă, suferința e un perpetuum al umanității, iar dependența de putere duce la tiranie: Io son Neron, imperator del mondo! declamă cu voce inumană Kate Lindsey în primul recitativ al albumului, statement egolatru din cantata Il Nerone. Această cantată, una dintre cele aproximativ 700 de lucrări scrise de Alessandro Scarlatti, descrie în culori sumbre nebunia împăratului adolescent care ordonă moartea mamei sale, a soției Octavia și a bătrânului său profesor Seneca.
© Olly Lambert
Tiranul e însă un om care se îndrăgostește, suferă, urăște și moare. Nero, punctul de plecare al acestui program, e un om a cărui poveste e spusă și de cei de lângă el, în special de personajele feminine, nici ele întotdeauna angelice, pe care le iubește sau omoară: Agrippina, mama sa, manipulatoare și incestuoasă, în Agrippina condotta a morire de Händel, cu remarcabila cavatină Come, o Dio!, nefericita soție Octavia, abandonată în Addio, Roma!, intriganta și iraționala amantă Poppaea, din inedita cantată omonimă de Bartolomeo Monari (1662-1697), o înregistrare în premieră mondială, cu tulburătoarea ariettă Bellezza mortale și iubirea incandescentă, dar imposibilă, din L’incoronazione di Poppea de Monteverdi, cu senzualul și celebrul duet Pur ti miro, aici cu soprana Nardus Williams.
https://www.youtube.com/watch?v=yjiOOKYqCec
Dar iubirea e o tiranie efemeră, la fel ca frumusețea, cum spunea Socrate, filosoful detașat de frivolitățile vieții. Și chiar dacă tema principală a discursului imaginat și interpretat de mezzosoprana americană e cea recurentă, a tiraniei, umanitatea pare a fi un fir conductor subsidiar al discului. Ea transpare cu siguranță și din amestecul faptelor reale cu ficțiunea, pentru că fiecare dintre compozitorii sau libretiștii din playlistul albumului vorbește despre un alt Nero, același personaj tratat diferit: ce durere în Abbandonato e solo din La morte di Nerone de Scarlatti, ce intensitate în acel Addio Roma!, în care Octavia își plânge exilul datorat nemilosului tiran, cântată cu voce liniară, albă și atât de nefirească după porția de consistent vibrato, care nu e cu siguranță pe gustul iubitorilor mai puriști de baroc.
https://www.youtube.com/watch?v=ww7bmU1ZEPA
Al cincilea împărat al Romei (54-68 d.Hr.), Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, a fost, în ciuda sfaturilor lui Seneca și pasiunii pentru muzică, unul dintre cei mai cruzi conducători ai Imperiului Roman, notoriu pentru cruzime, desfrânare și nebunie. Mort subit la doar 30 de ani, descendentul lui Augustus a fost ucigașul mamei și soției sale, romanul care a dat foc Romei și unul dintre cei mai mari prigonitori ai creștinilor, care l-au descris în epocă, pe bună dreptate, Antihrist.
Nero este astăzi o personalitate, dacă nu controversată, cel puțin enigmatică, asupra căreia istoricii mai au semne de întrebare. În aceste zile, British Museum găzduiește o expoziție intitulată „Nero the man behind the myth“, care chestionează narațiunea tiranului nemilos și a liderului populist, bazându-se pe cercetări recente, o expoziție ce poate fi vizitată la Londra până în luna octombrie 2021.
© Matt Dunham
„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului…“
https://www.youtube.com/watch?v=tFJXKSBpETU
„Am construit acest disc pentru a reflecta viața lui Nero și perspectivele câtorva personaje foarte apropiate lui, cele mai apropiate… asta înainte să fie ucise. Cu două cantate neînregistrate până acum, Tiranno ne conduce într-o călătorie în psihologia omului însuși și a celor care și-au întâlnit moartea în văpaia mâniei sale.“ Kate Lindsey
© Rosetta Greek
Tiranno e un portret al lui Nero așa cum l-au văzut în Italia barocă și renascentistă câțiva compozitori îndrăgostiți de literatura antică, de Suetonius, Seneca și Tacitus, surse de inspirație pentru Händel, Alessandro Scarlatti și Bartolomeo Monari și în special pentru Monteverdi, a cărui ultimă operă, centrul de greutate al albumului, dă glas împăratului adolescent și nebuniei sale, prin vocea de incredibilă intensitate dramatică a mezzosopranei Kate Lindsey, cu concursul ansamblului britanic Arcangelo, într-un acompaniament rafinat, de culoare subtilă și bun gust desăvârșit. Un album care, fără prea multe alte cuvinte, trebuie ascultat. Cu un scurt interviu/ documentar pe post de uvertură:
https://www.youtube.com/watch?v=yyaVgYG7J2Y
Tiranno – Kate Lindsey, Arcangelo & Jonathan Cohen, Alpha, 28 mai 2021
ALPHA736
Kate Lindsey, mezzo
Nardus Williams, soprano
Andrew Staples, tenor
ARCANGELO
Jonathan Cohen, dirijor & clavecin
Michael Gurevich, Agata Daraskaite, vioară
Jonathan Byers, violoncel
Timtothy Amherst, violă
Kinga Gaborjani, viola da gamba
Siobhan Armstrong, harpă
Sergio Bucheli, teorbă
Alessandro Scarlatti (1660-1725)
Georg Friedrich Händel (1685-1759)
Claudio Monteverdi (1567-1643)
Bartolomeo Monari (1662-1697)
Înregistrări 19-21 octombrie, St.Jude-on-the-Hill, Londra, Marea Britanie
https://open.spotify.com/album/6ZPn0xVofoBdRPOxfo62Am
Audiție plăcută!
FOTO: © Richard Dumas
1 Trackback