Prin personajul său Don Tillman, scriitorul australian Graeme Simsion propune un nou tip de tocilar-adult. Afectat de sindromul Asperger, Tillman este frumușel, timid, dar și îndrăzneț în anumite momente, cu aptitudini tehnice deosebite și inocent peste măsură, până la limita la care inocența se transformă într-un umor de cea mai bună calitate.
Don Tillman este elementul central al așa-numitei trilogii Rosie, toate cărțile fiind traduse și extrem de populare în întreaga lume. La noi, cele trei cărți au fost publicate, chiar și în mai multe ediții (cum e cazul primului volum) la Editura Polirom.
Proiectul Rosie, care a reprezentat și debutul lui Simsion, a fost tradus în peste patruzeci de limbi și recompensat în 2012 cu Victorian Premier’s Award pentru manuscrise inedite. Și mai interesant mi s-a părut faptul că s-a aflat printre scriitorii nominalizați pentru un premiu ai cărui laureați mi-au lăsat mereu o impresie plăcută și i-aș aminti aici pe Jon McGregor, cu Până și câinii (Editura Allfa, 2014, traducere de Lucian Niculescu), și pe Jim Crace, cu Recolta (roman publicat în 2015, la aceeași editură, în colecția Strada Ficțiunii, traducere de Iulian Curuia) – este vorba despre International IMPAC Dublin Literary Award.
Copil mare superdotat, cu o carieră apreciată, însă inadaptat social
În Proiectul Rosie, care cel mai recent a apărut în frumoasa colecție Top 10+ a Editurii Polirom (2018), în traducerea din limba engleză semnată de Ioana Văcărescu, ne este prezentat acest Don Tillman, un bărbat pe la treizeci și nouă de ani – a cărui voce este și cea a naratorului –, un profesor de genetică singuratic, care suferă, fără să aibă habar, de sindromul Asperger. El repetă lucruri până la obsesie, are un program bine stabilit în fiecare săptămână (chiar și mesele îi sunt foarte judicios organizate, pentru a face cât mai puțină risipă de mâncare, bani și timp) și pare să nu înțeleagă prea bine printre rânduri. Inocența lui Don îl transformă într-un soi de copil mare superdotat, cu o carieră apreciată, însă inadaptat social. Un tip care sare dintr-o boacănă în alta pentru că nu știe să răspundă în situații pe care cei mai mulți dintre noi le numim convenții sociale.
Iar marea idee de aici a lui Simsion a fost să-l facă pe Don să simtă nevoia de o parteneră. „Am treizeci și nouă de ani, sunt înalt, în formă și inteligent, cu un statut social respectabil, de profesor asociat, și un venit peste medie. Din punct de vedere logic, ar trebui să fiu atrăgător pentru o largă varietate de femei. În lumea animalelor m-aș reproduce cu succes.“ Pentru că nu poate alege oricum, Don își compune un chestionar care să-i reducă drastic lista candidatelor. Fiecare cu jumătatea lui – cam așa e în dragoste –, însă e clar de la bun început că e aproape imposibil ca o femeie să îndeplinească toate condițiile menționate în chestionarul profesorului de genetică. Și totul este răsturnat în viața lui Don când îi iese în cale Rosie, o barmaniță a cărui mod de viață se bate cap în cap cu toate criteriile lui, însă care i se strecoară pe sub piele.
Ceea ce inițial se chema Proiectul Soția, după cum și-a denumit Don procesul de găsire a partenerei de viață cu ajutorul chestionarului, se ramifică firesc în Proiectul Tata, pentru că profesorul simte nevoia (iar cuvântul „simte“ chiar înseamnă multe în acest context) de a o ajuta pe Rosie să-și identifice tatăl natural. Pentru eroul lui Simsion, tot acest proces este unul de autodescoperire. Este ca și cum și-ar da la o parte câteva învelișuri (ori câteva foițe de ceapă, dacă ne gândim la Günter Grass) și ar încerca să facă față unor provocări nemaiîntâlnite. Pentru el, cel puțin la început, o zi fericită înseamnă vizita la Muzeul American de Istorie Naturală din New York. Nu are mulți prieteni – de fapt doar un cuplu, Gene și Claudia –, dar, uimitor pentru experiența lui de viață, se poate adapta ușor în unele cadre inedite, cum ar fi acela de a pregăti cocteiluri la o petrecere ori de a învăța să danseze în timp record.
Precis și direct ca un gazetar italian de sport
Ideea care pare că se desprinde din acest prim volum al trilogiei este cea pe care Claudia i-o oferă la un moment dat ca sfat: „Dacă iubești cu adevărat pe cineva (…) trebuie să fii gata să accepți persoana respectivă așa cum este“. Acum, eu chiar mă gândeam dacă nu cumva e invers, adică mai întâi treci prin anumite etape în care accepți o persoană cu bunele și cu relele ei, pentru ca ulterior să-ți dai seama că o iubești. Iubirea nu e un dat de la care pleacă toate, ci o consecință. Nu îți impui să iubești „cu adevărat“, cum zice Claudia, după care te gândești ce ar fi de acceptat ca să acoperi „cerința“. Dar asta e numai o chestiune de nuanță, iar romanul (și chiar trilogia) nu își propune astfel de analize, ci mai degrabă să distreze și să relaxeze cititorul.
Proiectul Rosie a fost inițial un scenariu creat pentru un curs de scriere creativă și a suferit ceva transformări până să devină romanul care l-a făcut celebru pe Simsion. Risc o banalitate aici, însă țin să punctez că scriitorul australian nu ar fi ajuns în nici un caz să scrie o trilogie dacă prima carte nu ar fi avut un impact deosebit. „Proiectul Rosie este, în principiu, o comedie romantică, dar una pe care nu ar trebui să-i nimănui fie jenă să o citească. Găsim aici o mulțime de subiecte puternice, cum ar fi modul în care dialogăm cu cei cu care nu ne potrivim din punct de vedere social, originea iubirii, diferențele dintre noi, dacă e mai important ce gândim sau cum reacționăm, chiar sunt câteva chestiuni speciale acolo.“
Unul dintre lucrurile care îmi plac la Simsion e că știe, în clipurile video prin care își promovează cărțile, să puncteze cu talent de om de marketing ce anume găsești acolo. E precis și direct ca un gazetar italian de sport. Cuvinte puține pentru conținut bogat. De pildă, despre Don Tillman, care redactează acel chestionar de șaisprezece pagini pentru a-și găsi perechea, spune că „știe exact ce dorește, dar nu știe de ce are nevoie“. Iar Rosie funcționează aici ca un reflector care își orientează conul de lumină pe nevoile lui Don, schimbându-i până la urmă sensul vieții. Deși are „o vârstă“, Don se maturizează mai greu și în special datorită lui Rosie. În această situație, Graeme Simsion joacă perfect rolul unui chimist care combină fără greșeală glumițele din filmele ușurele, comedioarele acelea pe care le uiți la jumătate de oră după ce le-ai văzut, cu construcția ireproșabilă a literaturii care te țintuiește curios în fotoliu și cu unele teme importante despre care poți discuta cu prietenii sau cu partenerul de viață.
Concentrat pur și simplu pe cuplu
În continuarea trilogiei, Efectul Rosie (Editura Polirom, 2019, traducere din limba engleză și note de Ines Hristea), Don și partenera lui se mută din Australia la New York, orașul cosmopolit în care nu ți-e teamă să fii ciudat. De fapt, tocmai asta îi și convine lui Don, care dorește să experimenteze viața într-un loc în care diferențele sunt mai greu observabile și mai ușor acceptate.
Nu o să trădez vreun amănunt esențial, ca să nu vă răpesc din plăcerea lecturii, dar trebuie să menționez un detaliu: Rosie și Don vor avea un copil și, vorba cuiva, asta le va ocupa tot timpul. Doar că pe al lui Don i-l ocupă un pic diferit, în sensul că, potrivit tiparului unei persoane încă influențate de o boală genetică, el se implică atât de mult în a rezolva tot felul de probleme (să repare un frigider imens, să-i împace pe Gene și Claudia, care inevitabil au ajuns la un moment dat să nu se mai înțeleagă din cauza aventurilor lui Gene, să se tot ferească de o asistentă socială cu obsesii care mai de care mai ciudate), așadar se implică în atât de multe lucruri, încât uită ce este mai important: relația cu Rosie și viitorul lor împreună.
Pentru Graeme Simsion, volumul doi al trilogiei a fost o adevărată provocare. Prima parte, o comedie romantică pe care a dus-o până în punctul în care se poate spune, ca în povești, că Rosie și Don au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, nu îi lăsase multe portițe de a continua. De aceea, când a simțit că este luat de valul de impresii frumoase legate de povestea acestui cuplu, a avut nevoie de ceva timp pentru a ști de unde să pornească eventuala continuare. Și, așa cum a mărturisit în câteva interviuri, s-a gândit să se concentreze pur și simplu pe cuplu, pentru a observa cum evoluează acesta dincolo de luna de miere. „Mi-a fost puțin teamă –spune Simsion – că lumea așteaptă de la mine tot o comedie romantică și că nu va primi prea bine un roman care vorbește despre relația de dincolo de frumusețea începutului.“
Totuși, când ai un personaj atât de convingător precum Don Tillman, riscurile sunt mici. „Pe Don poți să-l așezi în fața oricărei provocări și doar să te gândești cam cum ar reacționa. Restul vine de la sine“, a spus Graeme Simsion pentru bookpage.com.
Surpriza a reprezentat-o reacțiile cititoarelor
Cum nu-și putea întinde poveștile bazându-se doar pe două personaje, Simsion și-a extins treptat zona de interes. De pildă, pe Gene îl prezintă drept „jumătatea întunecată“ a lui Don, un bărbat trecut de patruzeci de ani care colecționează femei, iar în partea a treia a trilogiei, Rezultatul Rosie (Editura Polirom, 2021, traducere din limba engleză și note de Ines Hristea), pe lângă simpaticele personaje cu care suntem deja învățați, Simsion aduce o galerie de alte figuri elegant conturate, lăsând de înțeles că, prin concentrarea atenției către nuclee adiacente poveștii de bază, ar putea chiar extinde seria aceasta de romane. Don, Rosie și fiul lor, Hudson (care are deja zece ani) sunt acum din nou în Australia, unde tatăl încearcă să-și ajute copilul să depășească problemele cu care se confruntă, legate în special de vârsta sa. Și cum mai toate în viața lui Don s-au petrecut sub formă de proiecte, acum tatăl se implică total, alături de mult mai echilibrata și prevăzătoarea Rosie, în Proiectul Hudson.
Pentru Graeme Simsion, o surpriză în legătură cu receptarea romanelor sale a reprezentat-o reacțiile cititoarelor. „Nu mă așteptam ca atât de multe femei să-l îndrăgească pe Don“, a declarat el tot pentru bookpage.com. „Mi-am dorit cititori empatici, însă chiar nu m-am așteptat la reacții de genul Aș renunța la stilul de viață vegan dacă m-aș putea căsători cu Don. Sau Există cu adevărat un Don și poți să-mi dai adresa lui de e-mail?“ Don, crede creatorul său, ar fi un partener de viață nu foarte comod din cauza inteligenței, decenței și „drăgălășeniilor“ lui. „Da, este un erou romantic, însă nu e deloc unul convențional.“
Un pahar de Pinot Noir
Dar, din câte am înțeles, grija cea mai mare pe care a avut-o Simsion în legătură cu felul în care îi vor fi citite cărțile din seria Rosie a fost una ce ținea de etică. Nu cumva unii aveau să creadă că glumește pe seama unei probleme de sănătate? Motive oarecum întemeiate, însă spulberate rapid de prieteni și cunoscuți care aveau de-a face cu persoane afectate de tulburări din spectrul autist. „Am fost uimit să constat că li s-a părut o poveste autentică, că este vorba de o abordare plină de afecțiune. Unii chiar au cumpărat cărțile pentru a le face cadou, încercând să le explice și altora cam cum e treaba“, spune el într-un interviu publicat în „The Independent“.
Una dintre cele mai plăcute și impresionante reacții pe care le-a primit scriitorul australian a fost aceasta: „Fratele meu a avut probleme toată viața și a fost diagnosticat cu Asperger când trecuse de 40 de ani. Am citit cu toții cărți și am fost la tot felul de seminarii ca să învățăm cum să-l ajutăm și să-i fim alături, însă numai după ce a murit, iar noi am citit Proiectul Rosie, am înțeles cum se simțea el“.
Graeme Simsion, astăzi în vârstă de 65 de ani, s-a născut în Noua Zeelandă, dar s-a stabilit în Australia. Autor de scenarii, povestiri, romane și piese de teatru, specialist în data modelling (chiar a publicat, în calitate de coautor, volumul Data Modelling Essentials și a obținut titlul de doctor în acest domeniu la Universitatea din Melbourne), a mai publicat romanele The Best of Adam Sharp (2016) și Two Steps Forward (2017). Este căsătorit din 1989 cu Anne Buist, psihiatru și romancier, și are doi copii. Ca element de culoare: îi place vinul Pinot Noir și chiar a fost partener într-o afacere legată de distribuția de vin. Ca recomandare: oricare din volumele trilogiei sale se citește minunat lângă un pahar de Pinot.