Așa cum însuși autorul declară la sfârșitul cărții, Middle England nu ar fi trebuit să existe, sau cel puțin nu în forma aceasta. Jonathan Coe se gândea la o carte despre Brexit, dar nu și la personajele sale mai vechi din Clubul putregaiurilor și Cercul închis. Dar, de la un moment dat încolo, și-a dat seama că singurul mod în care ar putea scrie o carte despre Anglia Brexitului era doar dacă ea ar fi conținut personajele sale mai vechi. Așadar, ce mai fac Benjamin Trotter și sora sa, Lois, Doug Anderton și Philip Chase?
Romanul începe în 2010 (sfârșitul erei laburiste), cu o moarte, și se încheie tot cu o moarte, în 2016 (sfârșitul erei europene a Marii Britanii), în ambele cazuri fiind vorba de moartea părinților lui Benjamin. Mama sa va muri prima, urmată la câțiva ani și de Colin, tatăl, care consideră că Anglia s-a înmuiat și „de-aia lumea râde de noi“. Cât despre Benjamin, poți spune despre el fie că s-a ratat, „un bărbat care a eșuat la toate capitolele vieții“, fie că, de bine, de rău, a reușit până la urmă în viață. S-a ratat pentru că n-a ajuns muzicianul care și-ar fi dorit să fie și nici n-a rămas cu dragostea vieții lui, Cicely Boyd. Nu are copii, nu a scris nici măcar Unrest, cartea care trebuia să reprezinte o fuziune între muzică și literatură.
Dar stați! Chiar dacă nu e muzician, Benjamin nu s-a irosit întru totul, cartea pe care n-a scris-o, de fapt n-a scris-o sau, mai bine zis, n-a publicat-o în forma aceea, iar până la sfârșit va ajunge chiar să fie nominalizat la Booker Prize pentru ceea ce va deveni o rememorare a vieții sale și a societății engleze din anii ’70. Iar, dacă n-ar fi fost el, Cicely, care se îmbolnăvise, n-ar fi putut să plece în Australia unde s-a vindecat, părăsindu-l pe Ben chiar pentru medicul care o vindecase.
Într-un fel, Benjamin a trăit mai onest în felul său semi-retras, semi-dezinteresat până la Brexit de problemele țării lui, gustând din „satisfacțiile discrete ale subperformanței“, cum ne spune naratorul, decât Doug Anderton, un super-achiever, comentator politic la un ziar important, căsătorit cu o femeie bogată și cu o fată ce urăște nedreptatea atât de profund, încât ajunge s-o cauzeze, un Doug implicat în politica și problemele țării, dar care, tocmai de asta, sfârșește prin a fi dezgustat și, în final, la fel de uluit de turnura pe care o iau evenimentele ca oricare dintre „profani“.
Romanul face loc și tinerei generații
Cât despre Philip Chase, el a ajuns editor, lipsit de relevanță (publică doar cărți despre istoria locală a Birminghamului), dar care, când Benjamin va hotărî să-și publice cartea, ca să nu mai fie, în cuvintele sorei sale, „cel mai bun scriitor nepublicat din țară“, va decide să i-o scoată el, determinându-l pe Benjamin să se întrebe dacă îi face o favoare sau dimpotrivă.
Romanul nu urmărește doar traseul personajelor vechi ale lui Coe, ci face loc și tinerei generații. Ne întâlnim astfel cu Sophie, fata lui Lois și nepoata lui Christopher, cadru universitar, specializată în istoria artei și care caută să aibă la 27 de ani, pe lângă o slujbă stabilă, o relație la fel. O va găsi cu Ian, instructor auto cu care va face cunoștință la un curs de Conștientizare a Vitezei la care fusese obligată să participe. Și relația lor va prinde viteză, însă ulterior va plăti o altă amendă pentru graba arătată.
Mai e și Corriander, fata lui Doug și a bogatei lui soții, o copilă de 14 ani care este revolta și disprețul în persoană și care dintr-un exces de corectitudine (politică) va ajunge să facă mult rău, nu unui personaj de sex masculin, cum ne-am putea aștepta, ci lui Sophie. Aceasta va fi la un pas de a-și vedea cariera universitară compromisă, doar pentru că a întrebat o studentă transgender dacă „îi vine greu să se hotărască“. Dacă îi vine greu să se hotărască asupra unei tematici fusese tot ce voise să spună.
Răzbate din această carte un puternic sentiment de alienare
Prin intermediul personajelor, vedem cum Anglia începe să se destrame. Dacă la începutul cărții (și a anului 2010) suntem martorii unui dialog între doi scriitori, din care aflăm că francezii, în accepțiunea francezului, sunt „oameni intoleranți și gata să judece“ în timp ce, potrivit britanicului, englezii au „o dragoste nemăsurată pentru măsură“, adică sunt ghidați de fair-play, până la final ne dăm seama că lucrurile stau pe dos. Englezii au devenit tot mai mânioși, tot mai resentimentari față de emigranți (mai ales din Europa de Est), față de „dictatura“ de la Bruxelles care îi obligă să țină granițele deschise pentru români și polonezi, față de corectitudinea politică ce, pentru unii, înseamnă dezavantajarea bărbaților și a rasei albe în general, în timp ce Franța va fi țara unde Benjamin cu sora sa, încă traumatizată de atacul terorist nord-irlandez din anii ’70 care i-a omorât iubitul, se vor stabili ca să-și deschidă o pensiune și să poată trăi pe mai departe în Uniunea Europeană.
Răzbate din această carte un puternic sentiment de alienare, legat și de Brexiteers, și de Remainers, în care tinerii își urăsc părinții și bătrânii se uită uluiți la lumea din jur, o lume pe care n-o mai recunosc și în care nu se mai regăsesc. Nimeni nu mai înțelege pe nimeni, nimeni nu se mai regăsește în nimic, „țara asta și-a pierdut mințile“, spune cineva, din mai 1979 (venirea lui Thatcher la putere) lucrurile se deșiră în Regatul Unit, iar Brexitul e doar un simptom și nu va opri deșirarea.
Și mai răzbate, în egală măsură, un puternic sentiment de nostalgie („nostalgia e boala englezilor“) pentru ceva vag, pentru o stare de lucruri care acum nu mai e, pentru vremurile de altădată când Anglia era o țară împăcată cu sine (dar a fost ea vreodată?), industria bubuia și viitorul „suna bine“. Nu e de mirare, așadar, că Benjamin e de părere că „Anglia fusese un loc mai coeziv, mai unit și mai consensual în copilăria lui“, ceea ce chiar asta e, o părere.
Predomină fie debusolarea, fie ranchiuna
Middle England este un roman despre Brexit, dar care se citește cu interes pentru tot ce nu are de-a face cu Brexitul. Sigur, Coe se și pricepe să ia pulsul națiunii (care e accelerat, bineînțeles, căci Cameron „a deschis robinetul naționalismului englez“), dar pentru noi, contemporanii evenimentelor din carte, ele nu mai prezintă interes decât într-o foarte mică măsură. Mă gândesc chiar că poate cartea asta nici n-a fost scrisă pentru contemporani, ci pentru generațiile viitoare care vor fi mai interesate să afle „cum a fost“, asta dacă o poți afla dintr-un roman și dacă se vor mai citi romane.
Personal, mi-a plăcut mai mult romanul anterior acestuia, Numărul 11 sau mărturii despre nebunie (același subtitlu s-ar potrivi foarte bine și aici), mult mai dinamic și plin de neprevăzut, dar și cel care i-a urmat lui Middle England (pandemia a fost prolifică pentru Coe), Mr. Wilder and Me, netradus încă la noi, o carte despre lumea filmului (unde Coe se simte în largul lui), mai precis despre Billy Wilder, I.A.L. Diamond și filmările la Fedora, ultimul film important (deși neizbutit) al cunoscutului regizor american.
Dacă Numărul 11 ne provoca să râdem, fără a ne da vreodată de înțeles că râsul ar fi incompatibil cu indignarea sau cu luarea de atitudine, în Middle England (care, ideologic vorbind, pare că nu mai există) predomină fie debusolarea, fie ranchiuna. Închei cu un citat din Robert Harris, preluat de Coe dintr-o postare pe Twitter: „Ce scârbos e referendumul ăsta. Cel mai deprimant, dezbinător și duplicitar eveniment din viața mea. Să nu mai existe vreodată un altul“. Cunoscând proeuropenismul lui Coe însuși, putem spune cu certitudine că autorul, deși a încercat să-i înțeleagă pe toți, e de aceeași părere.
Jonathan Coe, Middle England, traducere din limba engleză și note de Radu Paraschivescu, Polirom, 2021
1 Trackback