Mare lucru apropierea de centru: cu cât centrul e mai mare, cu atât mai mare lucru apropierea. În România asta e o certitudine; nu zic că în alte părți nu ar fi, dar parcă diferențele n-au fost niciodată așa de mari și nici nu s-au accentuat atât de rapid ca în ultimele decenii pe care le-a parcurs societatea românească, zbătându-se haotic pentru un capăt de prosperitate.
O să vorbesc despre ceea ce știu. Am crescut până la paisprezece ani într-un sat mic din vestul României, un sat mărginaș, pentru care cel mai apropiat centru era orașul (orășelul) Oravița. Astăzi stau într-un alt sat, care e de fapt o comună periurbană lipită de marele centru urban Timișoara, ca un cartier independent al acesteia. Cele două sate n-au fost niciodată la fel de bogate – apropierea față de marele oraș din vest a contat destul de mult și în anii comunismului, și înainte de asta –, dar, cum ziceam, nu cred ca diferențele să fi fost vreodată atât de radicale ca azi. Satul meu de azi era încă de pe atunci mai mare, mai înstărit, mai dinamic decât satul copilăriei – totuși nu cu mult, nu prea avea cum.
Consătenii mei de odinioară lucrau în parte la CAP, la „colectiv“, dar mulți dintre ei erau angajați în Oravița sau la CFR (slujbe cu mare căutare) ori, dacă nu, la minele din apropiere, din zona Anina-Oravița, mine de cărbuni, dar mai ales mine de uraniu precum cele din Ciudanovița și Lișava. La mină salariile erau mari, deși nu pe măsura muncii grele și a riscurilor evidente, iar oamenii se descurcau. Mai exista și „piața de sârbi“ din Oravița, dar și micul trafic peste graniță în sens invers: localnicii puteau merge de 12 ori pe an în Iugoslavia, de unde aduceau mărfuri considerate de lux sau imposibil de găsit în România. Pentru cei de la mine din sat să ai blugi, pantofi sport Puma sau Adidas, spray-uri și săpunuri produse în Occident, cafea, banane etc. era ceva normal.
Satul era legat de lume printr-un autobuz local, care dimineața mergea până la Oravița și ducea oamenii la muncă, iar după-amiaza se întorcea, și printr-o linie de tren – una dintre cele mai vechi din țară. Trenul era foarte important pentru acel sat lipsit de o șosea asfaltată: pornea din Oravița și făcea legătura cu alte centre urbane mai mari, Reșița și Timișoara. Oamenii își duceau traiul așa cum puteau, își dezvoltau rețelele de supraviețuire normale în epocă și urmau ritualul firesc al vieții de la sat, cu sărbătorile importante ca repere de neabătut. O dată pe an, de hramul bisericii, se organiza – cum e obiceiul în Banat – ruga sau nedeia, o sărbătoare a satului cu cântec și joc, care ținea două zile și era evenimentul central al comunității. Atunci, brusc, populația satului se dubla, căci veneau acasă toți cei plecați la oraș, în Oravița, Reșița, Timișoara sau mai departe, uneori chiar și cei ajunși în Germania sau Statele Unite, și, preț de două zile, se reuneau familii, se reuneau toți cei legați de sat. Populația satului scădea încă de pe atunci, lent, dar constant, căci exista obligativitatea de a urma zece clase (iar apoi chiar douăsprezece), iar adolescenții plecau de obicei la liceele din orașele apropiate și de multe ori rămâneau acolo, la vreo fabrică sau pe vreun șantier. Unii (destui) ajungeau să studieze la una din facultățile din Timișoara și de obicei se stabileau și ei acolo sau pe unde îi duceau repartițiile obligatorii din epocă.
În satul meu de azi, dincolo de diferența de anvergură și de populație, lucrurile nu stăteau foarte diferit. Doar că orașul, marele oraș, era la doi pași și mulți localnici făceau naveta în Timișoara și uneori se stabileau pe jumătate acolo – „pe jumătate“ însemnând că obțineau un apartament în oraș, dar păstrau și gospodăria din sat, aflată la cincisprezece minute de mers cu bicicleta. Apropierea de un mare oraș mai oferea și alte oportunități, numai că nu unele spectaculoase. Localnicii se descurcau, mai făceau și ei micile lor afaceri și învârteli, ca peste tot, și își vedeau de ale lor. Și aici exista un autobuz cu care se ajungea rapid în oraș și o haltă de tren nu foarte importantă, dar, la o adică, utilă. Și aici exista o rugă și, o dată pe an, la sărbătoarea satului, se adunau toți fiii satului, indiferent pe unde îi va fi dus soarta.
Nici unul dintre cele două sate nu avea apă curentă în gospodării, nici canalizare, nici rețea de gaz – doar că în satul meu de azi găseai mai ușor butelii pentru aragaz: la doi pași, în Timișoara. Pe atunci asta conta destul de mult. Altfel, din câte ai fi putut vedea la o privire comparativă, plusul de prosperitate al celor din buza Timișoarei l-ar fi constituit, probabil, numărul mai mare de aragaze din case – a, și numărul mai mare de mașini Dacia proprietate personală, care marca o diferență clară de statut, dar și apropierea de niște drumuri cât de cât asfaltate și circulabile. Acum nu mai pare mare lucru, dar pe atunci era.
Azi, după mai bine de trei decenii, diferențele sunt copleșitoare. Însă asta rămâne pe altă dată.
1 Trackback