Când am primit semnalul noului album al trupei Die Krupps – Songs from the Dark Side of Heaven (2021, Oblivion), am săltat în scaun ca un copil de grădiniță gratulat cu un roboțel văzut la vecinul său mai norocos. Și, de ce nu, mai puțin sprinten la minte, dat fiind că un copil crescut în relativă sărăcie dezvoltă o perspicacitate vădit superioară unuia îndestulat, ba chiar ghiftuit.
Nu despre copii de grădiniță voiam să scriu azi, dar fiindcă tot a fost 1 iunie, afară plouă și eu am dat în mintea picilor pe motiv de tataie înduioșat, ce pot face? Mă las cuprins de febra jucăriilor de plastic așa cum altădată mă lăsam vrăjit de jocul cu boabele de porumb. (De acela – bine-cunoscut anumitor intelectuali – cu mărgelele de sticlă n-am fost sedus până acum, recunosc!)
Ce au în comun jocurile copilăriei cu viziunea catastrofică asupra lumii contemporane, așa cum răzbate din mai toate albumele trupei Die Krupps? Percepția asta mai mult decât copleșitoare (ilustrată premonitoriu în albumul de acum doi ani, Vision 2020 Vision), nu e foarte departe de unele jocuri pe computer (sau PlayStation), care consumă excesiv timpul copiilor între 10 și 50 ori 60 de ani.
Dar n-aș afirma că sunt jocuri inutile. Dincolo de atmosfera lugubră, îmbâcsită de violență, de sentimente schematice (sau de lipsa lor), de creaturi imaginare și arme sofisticate, jocurile nu se deosebesc în esență de, să zic, ale copilăriei mele. Consumată într-un univers rural, fără electricitate și fără tehnologie avansată, copilăria mi-a fost centrată pe munca fizică, dar nu i-au lipsit jucăriile și plăcerile lor serioase. Dau trei exemple de fericire maximă, dintre altele, uitate: un copil era împlinit când „asculta“ radio la un receptor defect, cu galenă; altul plutea în extaz când mirosea benzină de la vreo mașină în trecere prin praful uliței; iar eu, ca toți ceilalți, trăiam o nesăbuită exaltare în prezența aparatului de proiectat filme la căminul cultural. Așadar, tot „jucării“ de producție industrială… Pot să nu scrâșnesc de entuziasm acum, când jocurile coordonate de inteligența artificială fac parte din universul maturilor de mâine, care vor gestiona planeta mai bine decât generația noastră? Cel puțin așa năzuiesc!…
Jürgen Engler, în jurul căruia pivotează Die Krupps, s-a născut în 1960 la Düsseldorf, centrul muzicii electronice din Germania. Adolescent, a cântat punk, chitarist și vocal. În 1981, împreună cu Ralf Dörper, a pus bazele trupei Die Krupps. Practicau un amestec de electro-industrial-experimental, până când, în anii 1990, au șlefuit câteva albume înscrise în genul industrial-metal, deși, pur și simplu, sunt muzică bună, pentru cine ascultă fără prejudecăți. Recunoscând influența impetuoasei Metallica, Die Krupps face un albumaș Tribute to…, în 1993, care nedumerește talifanii ambelor trupe, neobișnuiți cu excesul de fair-play. Mărturisesc, nici eu n-am înțeles atunci gestul nemților, iar CD-ul cu pricina m-a gâdilat și m-a zgâriat în egală măsură. Ce vreți, trecusem de la jocurile copilăriei la năravurile adulților îmbârzoiați nevoie-mare!
Și acest nou album Die Krupps este tot unul tribut. Sau album de cover-versions, cum se spune uzual. Savoarea audiției este dublă pentru mine și, presupun, pentru melomanii obișnuiți să compare versiuni diferite ale aceleiași piese. E vorba de-un soi de alexandrinism sau de intertextualitate culturală, chestie deloc reprobabilă când la mijloc stă bucuria muzicii, nu câștigurile de pe urma ei. Sunt zece piese impecabil cântate, unele cu prieteni invitați. Mai cunoscute: Another One Bites the Dust (Queen) și Number One Song in Heaven (Sparks). Mie îmi place No More Heroes (Stranglers), unde vocalistul Ross The Boss retrăiește, probabil, epoca punk. Din care n-au ieșit eroi nici el, nici Die Krupps. Eu, nici atât.
1 Trackback