Cu multi ani in urma, am insotit o caleasca negra spre un cimitir, in Arad. Asa a plecat strabunica, la 93 de ani. In ziua cind a murit, s-a trezit vesela. A cerut inghetata de la chioscul din colt. Apa de la frigider. Si apoi a spus ca are chef sa cinte, sa i se aduca magnetofonul. A inregistrat un cintecel. Apoi a inchis ochii, senina.
La Sibiu, asist de citiva ani la niste ceremonii ingrozitoare. La mine in bloc, batrinii se sting unul dupa altul. Sint scosi in fata scarii, unde se aduna o gramada de cunoscuti. Asta vara, m-am plimbat aproape doua ore in cartier, fiindca nu puteam sa intru strecurindu-ma pe linga cosciug. Duminica, s-a mai dus unul, de la scara cealalta. Din dormitor, auzeam popa insirind niste date anoste. Aceleasi, aceleasi, de parca toti oamenii ar fi trait dupa sablon. Cind s-a nascut, cind s-a casatorit, daca a avut copii. Nimic… viu. “In ultimii sai ani, s-a dedicat scrisului…”, ma pomenesc brodind o slujba care i-ar fi mai pe plac poate chiar mortului. In ultimii sai ani, da, asta facea. Scria biletele dupa biletele. Se pitula pe trotuar, iar apoi, cind ajungea in dreptul unei masini, cu viteza limbii unui cameleon, intindea o mina si lipea biletul de parbriz. Amenintari – “nu mai parcati pe trotuar, nesimtitilor…”, chestii din astea. O facea cu o constiinciozitate de care nu dau dovada nici lucratorii de la primarie… Dar omul a plecat cu duba neagra, fara sa mai zica nimeni nimic. Duba care, culmea ironiei, l-a asteptat parcata mai incolo, chiar pe trotuar!
Emil Brumaru: Cam sinistra pofta ta de a descrie morti! Mi-ar placea despre mine sa se spuna: “In ultimii ani s-a dedicat gutuilor, motanilor si recitirii la nesfirsit a citorva (3-4) autori dragi… De obicei se uita, uluit, anotimpuri intregi, la aripioarele rechinicilor, un soi dragalas de animale feroce, lacome… S-a sfirsit rotindu-se infinit, surizind, pe un fotoliu de computer. Rugati-va pentru sufletul lui indragostit de ciupercute…” Alta data despre nunti, aici te intrec… n-am avut nici martori la prima… cerindu-mi voie, sa fiu macar eu prezent… de la proful de radiologie caruia ii expuneam teza de diploma despre iradiatiile din timpul radioscopiilor… Dar e de povestit a doua…
V.D.N.: Nu e pofta, e un soi de a gestiona tristeti. Cum altfel? Dupa ce ca traim sufocati de sabloane, sa mai si murim asa cum vor altii? Sa se spuna lucruri vii, adevarate, mici, da, de la aripioara rechinitei incolo… Despre cununii civile fara parinti si cu martori de ocazie am si eu de povestit, dar nu vreau…
E.B.: Aripioara-rechinitei! E frumos ca “rochita-rindunicii”… O fi floare si rechinita-rechinica? In rest, eu zic sa ne batem mai bine in papadii, nu in nunti; sa ne lovim in fluturi, nu in cununii; sa ne rostogolim in roua, nu in logodne efemere… A, mi-am amintit de cea mai copilareasca logodna, iti vine risu-plinsul cind o citesti, cea dintre Tom Sawyer si Becky Thatcher… de pe malul uriasului fluviu… Si revin la ideea scrierii unei carti, asa, in unda intimplarii… nefortind nimic… Carte pe care deja am inceput sa o scriem, iti atrag, cu viclenie, atentia!