Dana Crăciun este lector la Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara (UVT) și, de asemenea, traduce din engleză în română. Printre autorii traduși se numără Salman Rushdie, George Orwell, Muriel Spark, John Steinbeck, Ian McEwan sau Paul Auster. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Dana Crăciun a vorbit despre procesul traducerii, pandemie și despre traducerea lui Quichotte, de Salman Rushdie, volum apărut de curând la Editura Polirom.
O listă scurtă de scriitori pe care i-ați tradus îi cuprinde pe Salman Rushdie, George Orwell, Muriel Spark, John Steinbeck, Ian McEwan, Paul Auster, Jeffrey Eugenides sau Martin Amis. Ar mai fi și alți scriitori traduși pe care ați vrea să-i amintiți?
I-aș mai adăuga pe Anthony Burgess și Howard Jacobson, deoarece în ambele cazuri am avut ocazia de a lucra un tip de text foarte drag mie, anume rescrieri ale unor narațiuni canonice. În cazul lui Burgess, este vorba despre Omul din Nazaret, o reimaginare a poveștii lui Isus, iar în cazul lui Jacobson, despre Shylock este numele meu, o rescriere a Neguțătorului din Veneția, de William Shakespeare. Astfel de texte sunt, de fapt, un soi de traduceri de la bun început, autorii lor transpunând în cheie contemporană narațiuni care continuă să fie atât de relevante pentru noi.
Știu că ați experimentat și tradusul literaturii din română în engleză. Ce anume?
Am tradus, într-adevăr, și din română în engleză, pe când colaboram cu revista „Plural“, editată de Fundația Culturală Română și apoi de Institutul Cultural Român. În acest cadru, am avut parte de șansa – sau provocarea – de a traduce câteva din momentele și schițele lui I.L. Caragiale. Tot pentru „Plural“ am mai tradus fragmente din Mircea Eliade, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, ba chiar și-un pic de Creangă.
Cine vi s-a părut mai provocator de tradus din română în engleză? Caragiale? Creangă?
Ambii, fără îndoială, dar poate totuși Caragiale ceva mai mult. În ambele cazuri este imposibil de redat cum se cuvine limbajul, dar la Caragiale există și substratul politic, fără de care umorul călătorește greu.
Cum ați ajuns să traduceți și când?
M-am molipsit de virusul (ca să fiu în ton cu vremurile) traducerii la masterat, când am descoperit cu adevărat plăcerea imensă a „disecției textuale“ în cadrul unui curs al doamnei Hortensia Pârlog. Tot ei îi datorez și primul proiect mai consistent, o colaborare alături de ea și de regretata doamnă Maria Teleagă la traducerea cărții lui Geoffrey Hosking, Rusia. Popor și imperiu. Prima carte pe cont propriu, Ultimul suspin al Maurului, de Salman Rushdie, a fost un soi de accident sau întâmplare. Privind în urmă, mă încearcă un sentiment aproape de incredulitate apropo de felul în care s-au întâmplat lucrurile, dar și unul de recunoștință pentru încrederea pe care mi-au arătat-o atunci Denisa Comănescu, care coordona în acel moment colecția „Biblioteca Polirom“, și Mircea Mihăieș.
O carte tradusă și care v-a obosit?
Nu știu dacă aș spune că m-a obosit vreo traducere. În general, textele mă obsedează, mă hăituiesc, mă exasperează, dar mi-am dat seama și că depind oarecum de exercițiul acesta. Cred că cel mai aproape de o stare de oboseală serioasă am ajuns cu Quichotte și stufoasele sale încrengături de referințe la cultura americană recentă. Mai mult decât munca în sine, decât căutarea și documentarea, m-a obosit îngrijorarea că voi fi scăpat multe din aceste referințe.
O carte pe care visați să o traduceți?
Am visat la multe, iar unele chiar s-au adeverit. De exemplu, de când am citit Versetele, mi-am dorit să traduc romanul. Evident, pe vremea aceea nici nu îndrăzneam să sper măcar că o voi face. Am mai avut cărți care mi-au plăcut enorm, dar le-am ratat (de exemplu, Let the Great World Spin, a lui Colum McCann). Mi-ar fi plăcut să lucrez și la Shuggie Bain, care mi se pare un roman extraordinar, dar eram deja prinsă în alte proiecte. Mai visez uneori la retraduceri. Mi-aș fi dorit, de exemplu, să retraduc Inima întunericului.
Care este rutina dumneavoastră de tradus?
Mi-e teamă că nu reușesc să-mi construiesc o rutină. Având în vedere că trebuie să jonglez cu mai multe îndatoriri profesionale, fur cum pot câte o oră-două sau trei pe zi, când încerc să mă izolez de lume și să mă concentrez doar asupra traducerii. Adevărul e că prefer să traduc noaptea, pentru că e liniște. Ultimul an însă a fost atât de obositor din pricina felului în care ni s-au mutat viețile online, încât nu m-au mai ținut nici mințile, nici ochii pentru tradus la ore mici.
Cum vă amintiți momentul publicării în română a Versetelor satanice, de Salman Rushdie, în contextul amenințărilor îndreptate nu doar spre autor, ci și spre traducătorii cărții? Eu, spre exemplu, știu că eram studentă atunci în Timișoara și, alături de colegii mei, vă priveam cu o mare admirație pentru curajul de a traduce cartea.
Cum spuneam mai devreme, mi-am dorit întotdeauna să traduc Versetele, așa că atunci când ocazia s-a ivit în sfârșit, nu am ezitat. E adevărat că, din păcate, cartea are o istorie tragică. Am însă convingerea că singura modalitate de a contracara această nebunie este de a ajuta romanul să-și reia existența firească, inclusiv prin traduceri. Este un text important, fascinant, bine scris, care merită să fie citit și analizat cum se cuvine, nu repudiat din pricina titlului și a unor pasaje pe care mulți dintre cei indignați nici nu le vor fi citit de fapt. Așa că eu nu am perceput traducerea ca pe un act de curaj, ci, mai degrabă, ca pe unul de normalitate sau normalizare a situației. E adevărat că publicarea a stârnit o oarecare vâlvă (au fost și câteva momente amuzante) și au existat anumite temeri, dar, din fericire, totul s-a sfârșit cu bine și cred – sper – că textul și-a reluat parcursul firesc.
Ați amintit de niște „momente amuzante“ legate de publicarea Versetelor. Puteți detalia?
În frenezia care a urmat publicării, mi s-au pus o sumedenie de întrebări, am dat tot felul de interviuri și am avut astfel parte și de momente de comic relief într-o situație care era, totuși, destul de agitată. Printre altele, am fost întrebată dacă nu mă apucă frica „femeie fiind, fragilă“ sau „cu ce mă ajută în viață că am tradus Versetele…, cine-o să mă iubească“? De asemenea, începea vacanța de iarnă, urma să zbor în State, dar am aflat amuzată că fugeam, de fapt, de frica știm noi cui, pentru a fi protejată de americani. A fost unul din momentele în care m-am bucurat că am, zic eu, un simț sănătos al umorului.
Totuși ce a fost, pentru dumneavoastră, cel mai provocator în materie de traducere în ceea ce-l privește pe Rushdie?
Aș spune că sunt trei provocări principale când vine vorba de Rushdie: pe una dintre ele am menționat-o mai devreme, anume bogăția aluziilor de tot felul. A doua ar fi muzicalitatea, ritmul textului. De multe ori, citesc pasajele cu voce tare de câteva ori, pentru a intra în ritm. Cea de-a treia este nevoia de a păstra alteritatea/ stranietatea textelor sale. Ideal ar fi ca hibriditatea limbajului său și aroma locală să poată călători înspre română. Spun „aromă“ intenționat, pentru că mult timp m-au urmărit mirosurile și gusturile din textele sale.
Ați menționat oboseala pricinuită de traducerea volumului Quichotte, semnat tot de Rushdie. Volumul a apărut de curând la Polirom. Ce ne puteți spune despre procesul de traducere?
A fost, cum sugeram și anterior, extrem de intens, datorită numeroaselor aluzii la cultura de masă americană și nu numai. Dacă aș fi încercat un soi de imagine grafică a procesului de traducere, cred că ar fi fost un soi de ramificare interminabilă, o pânză de păianjen deloc simetrică, în care fiecare punct/ detaliu are potențialul de a se ramifica mai departe. Am simțit deseori că aș vrea să am măcar opt brațe, tot ca un păianjen, ca să pot menține într-un soi de echilibru toate firele aluzive și narative.
Cum ați descrie volumul Quichotte unui cititor pasionat de Rushdie?
Ar fi atât de multe de spus despre volum în sine! Există și el, ca toate textele lui Rushdie, pe o multitudine de paliere și poate fi – trebuie – citit din multiple perspective. Este, desigur, o „rescriere“ a lui Quijote, cu tot ce implică această referință: o relație problematică între realitate și ficțiune, o dragoste smintită, o aventură absurdă, nebunie, dar și delicatețe, crâmpeie de fericire și o revalorizare a derizoriului. Este o satiră necruțătoare la adresa Americii contemporane, o radiografie a exceselor și dependențelor și limitărilor sale. Este o călătorie în varii timpuri și spații, precum și o scriitură despre scriitură, o variațiune într-alte tonuri muzicale și de culoare a realismului magic. Este, din nou, un text care trebuie nu doar citit, ci recitit, pentru că e imposibil de deschis toate sertărașele la o singură lectură.
Care e cartea dumneavoastră preferată scrisă de Salman Rushdie?
Cred că Ultimul suspin al Maurului rămâne romanul preferat, dar asta are, probabil, mai mult de-a face cu faptul că este primul pe care l-am tradus. Dintre cele recente mi-a plăcut mult Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de zile. M-a fascinat întotdeauna cât de vizionare (ca să nu folosesc cuvântul „profetice“) sunt textele sale.
Am aflat, dintr-un interviu pe care vi l-a luat jurnalista Carmen Neamțu, că ați schimbat câteva vorbe cu Rushdie acum mulți ani, cu ocazia Festivalului de literatură de Edinburgh, dar că nu erați în România când a venit el în vizită. Cum a fost acea întâlnire cu el din Edinburgh (fie ea și una foarte scurtă)? Cred că uneori ne construim niște imagini pentru oamenii pe care-i citim (poate și pentru cei pe care-i traducem), imagini care pot fi departe de realitate și e și normal să fie așa. Eram curioasă dacă ați apucat să „verificați“ asta, prin impresia unei prime întâlniri cu Rushdie.
Întâlnirea a fost, într-adevăr, foarte scurtă și a avut loc după o lectură a sa la Festivalul de la Edinburgh. Țin minte că am avut o stranie senzație de dedublare oarecum – l-am abordat ca un simplu cititor, dar știam, în același timp, că urma să traduc cartea din care tocmai citise. N-aș putea să spun că am reușit să „verific“ prea mult din imaginea pe care mi-o construisem despre el. Mi-a fost confirmat însă simțul umorului, faptul că felul în care trece de la o cultură la alta, de la o epocă istorică la alta sau de la o referință la alta este modul său firesc de comunicare și nu o afectare intelectuală. M-a impresionat și live naturalețea cu care povestește.
Locuiți în Timișoara în prezent?
M-am născut la Oradea, oraș pentru care am în continuare o afecțiune deosebită, deși am plecat imediat după terminarea liceului. Apropo de liceu, am absolvit la mate-fizică, așa că opțiunea mea pentru Litere a fost o sursă de mare neliniște pentru părinții mei. Am studiat engleza și franceza la UVT, unde am și rămas ca preparator după facultate. Locuiesc în Timișoara în prezent, deși de o vreme deja îndelungată am devenit și ceea ce în glumă numesc „navetist transatlantic“ și sunt perioade în care îmi împart viața între Timișoara și Statele Unite.
Cum ați ajuns să faceți naveta transatlantică?
Naveta transatlantică se datorează felului în care am izbutit să-mi complic viața personală. Soțul meu este american și nu am reușit nici eu, nici el să ne desprindem de propriile țări și catedre și metehne și ce altceva ne-o mai fi ținând legați. Așa că am tot călătorit încoace și încolo, oscilând între două nebunii, ba crescând chiar și un copil tot așa, între lumi, între avioane, între limbi etc. E ușor smintit ce facem noi, dar, pe de altă parte, cred că e și sănătos, pentru că ne-a ajutat pe amândoi să ne rupem în momente când ne-a prins bine s-o facem. Pe mine staccatoul ăsta m-a ajutat să fac pace cu multe din țara și din urbea mea. Am învățat, de asemenea, o grămadă despre flexibilitate și adaptare, atât la nivel personal, cât și profesional. Predatul în State a fost o experiență transformatoare din multe puncte de vedere. La fel și experiența copilului în sistemul public de învățământ american.
Cum au fost aceste călătorii în mijlocul pandemiei?
În ce privește pandemia, s-ar putea să pară paradoxal, dar ne-am simțit mai în siguranță în bula noastră timișoreană decât în haosul american. Evident, am călătorit mult mai puțin și probabil nu mi-a stricat această pauză.
Dacă tot am pronunțat cuvântul „pandemie“, v-aș întreba cum ați trecut prin începutul pandemiei. Ce v-a ajutat cel mai mult?
Privind în urmă, îmi dau seama că am trăit acele prime luni într-un soi de gâfâială. Trecerea bruscă la predarea online a fost o provocare serioasă. A fost foarte dificil din acest punct de vedere și pentru fiul meu, așa că am avut de dus lupta pe două fronturi. Cel mai mult m-a ajutat că am fost totuși împreună și că avem multe cărți și multă muzică prin preajmă.
La ce lucrați în prezent?
Lucrez la două datorii în prezent, două cărți pe care le-am pus deoparte pentru a finaliza Quichotte, anume un Steinbeck (The Wayward Bus) și 1984, romanul grafic. Ambele volume urmează să apară la Editura Polirom.
Din punctul dumneavoastră de vedere, care este raiul traducătorului? Dar iadul lui?
Raiul acestui traducător este destul de banal: o întindere neîntreruptă de timp, în care e liniște și textul curge prietenos. Iadul, pe care l-am și trăit, dar care mă urmărește în somn, este să pierd pagini deja traduse. Coșmarul frecvent este că am pierdut fișierele, s-a întâmplat ceva și mă apuc rapid să refac textul din memorie. Încep chiar să recit în somn… E groaznic!
O întrebare la care ați vrut mereu să răspundeți, dar nu v-a fost adresată până acum?
Nu e o întrebare anume, dar m-aș bucura dacă am vorbi mai mult și despre redactori și rolul lor în procesul de publicare a unei traduceri. Comunicarea – sau negocierea – dintre traducător și redactor este atât de importantă pentru forma finală a unui text! Citind unele traduceri, mă întreb dacă această etapă se desfășoară întotdeauna așa cum ar trebui.
1 Trackback