Cronică de carte  -  Arthur Suciu  -  

Dialogismul – nu atât platonician, cât bahtian, un dialogism mult mai literar decât s-ar putea crede – împinge cartea lui Ștefan Afloroaei (Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, credințe, Iași, Polirom, 2021) până la limitele ironismului, deși acesta este, la rândul său, evitat printr-un plasament creștin strategic și volute stilistice. Așa cum era de așteptat, Despre simțul vieții nu oferă soluții la problemele vieții și mai ales la problema sensului vieții. Nu oferă răspunsuri, căci există deja prea multe sau pentru că un răspuns e foarte greu sau imposibil de dat. Sau pentru că, în principiu, nimeni nu poate alege un răspuns în numele altcuiva. În schimb, ea te ajută să eviți nenumăratele capcane, mai ales existențiale, dar și teoretice, și morale etc., în care poți cădea punându-ți întrebarea asupra sensului vieții. De aceea, lectura cărții conduce la o creștere a acuității „simțului vieții“.

Nu e o carte despre căutarea timpului pierdut, nici despre aștep­tări mesianice, ci despre regăsirea lumii vieții și a sinelui într-o pre­zență înțeleaptă. Inclusiv Descartes este scos din absolutismul propriului ego, pus să gândească afectiv și polifonic, să-și reprezinte viața mai mult ca o fabulă decât ca o mașină. Fabulele, po­veștile, ficțiunile constituie lumea lui Afloroaei, inclusiv în sens metafizic; de aceea, lucrarea este în mod clar și un tratat de metafizică. Dacă până la urmă acesta respinge, kantian, ficționalizarea postmodernă (lumea devenită poveste, în termenii lui Nietzsche), nu e atât pentru a trimite la un fundament, la un teren sigur, ci pentru a da mai multă consis­tență acestor povești și, astfel, pentru a face ca lumea să-și regăsească misterul.

Nietzsche se află totuși în centrul „dialogului interior“ al lui Afloroaei, ca cel care a ridicat problema sensului vieții, pornind de la analogia cu sensul unei cărți, al unui text scris. Ea i s-a pus ca problemă într-un moment în care, tocmai, viața nu avea sens. Istoricismul temperat al lui Afloroaei îl face să relativizeze această preeminență (problema sensului vieții a existat și înainte de Nietzsche, viața pu­tea să fie lipsită de sens și înainte de Nietzsche), dar nu până acolo încât s-o treacă în rând cu orice încercare existențială. Dimpotrivă, la Nietzsche, ca și la Descartes, avem de-a face cu un efort existențial major, semnificativ.

Interesant e însă că nu doar problema sensului vieții a fost ridicată într-un moment critic, dar, în epoca în care a trăit Nietzsche, sensul însuși al cărții și, bineîn­țeles, al Cărții Cărților era pus sub semnul întrebării. La sfârșitul secolului al XIX-lea, lumea ieșea din era cărții și intra în „era elec­tricității“ (Marshall McLuhan), a comunicării la distanță, a radioului și, apoi, a televiziunii.

Cartea este, strategic, un răspuns

Nietzsche era un adversar al presei scrise, dar opera lui nu conține o abordare a problemei mediilor de comunicare. Ea este tematizată, de pildă, de Marx, care fusese jurnalist, și își găsește o abordare lucidă și foarte nuanțată la Walter Benjamin. Acesta coboară din munți (mediul preferat de Nietzsche) în lumea orașului și, de la nivelul marilor povești, precum Așa grăit-a Zarathustra, la cel al publicității. În această epocă, are loc o turnură către limbaj și comunicare; de asemenea, o turnură pop.

Sub impactul industrializării și al noilor medii de comunicare, cultura „înaltă“ este tot mai mult concurată de cultura pop, o cultură populară urbană. Ștefan Afloroaei nu face referire la Benjamin și nici la prea mulți autori care au abordat aceste teme (este menționat Sartori cu referire la mediile de comunicare mai noi). El are în vedere schimbările care au avut loc, însă în alt fel, iar cartea sa este, strategic, un răspuns.

Despre simțul vieții se adresează prezentului. Față de alte lucrări românești cu care ar putea fi asociată (de exemplu, Despre limită, de Gabriel Liiceanu), adoptă o poziție ceva mai sceptică, mai ambiguă, mai nuanțată, în orice caz. Mai est-europeană. Această situare, care a fost mereu o preocupare a lui Afloroaei (a se vedea, de pildă, cartea sa Cum este posibilă filosofia în estul Europei?) ar trebui luată în considerare atunci când încercăm să înțelegem atitudinea sa față de perioada post-nietzscheeană, ca și față de prezent, atitudine care nu admite disprețul (cel mult îngrijorarea), dar refuză ideologizarea sau îi rezistă. De altfel, dialogismul, definitoriu pentru întreaga carte, este marca cea mai vizibilă a refuzului lui Afloroaei de a cădea pradă unei ideologii anume. Tocmai de aceea ar fi greșit să-i citim cărțile doar ca expresii ale unei gândiri conservatoare, așa cum ar fi greșit să-l considerăm pe Nietzsche – de la care Afloroaei se revendică masiv – un conservator.

Consideră esențială discuția despre simțul vieții

Acest aspect deosebit de important este relevat și de atitudinea surprinzătoare a lui Ștefan Afloroaei față de tema morții, care este de fapt și tema centrală a problematicii mai largi a sensului vieții și este și o marcă a gândirii conservatoare. Aparent heideggerian, Afloroaei susține că nu noi ne punem problema sensului vieții, ci viața ne pune această problemă, în anumite situații, „când ai în față unele întâmplări ce răstoarnă cursul lucrurilor, îl dau peste cap sau îl aruncă într-un fel de lume pe dos“ (p. 29). „Lumea pe dos“ nu e o metaforă care face parte neapărat din felul de a vedea lucrurile al lui Heidegger, dar este una pe care Afloroaei o folosește încă din primele sale cărți, cum e Întâmplare și destin. E, din nou, mai degrabă ceva est-european, dar, evident, nu numai est-european.

Afloroaei ia și mai mult dis­tanță de Heidegger atunci când dislocă rolul morții și al angoasei de moarte din centrul problematicii sensului vieții. El distinge între geneza diurnă și nocturnă a problemei, susținând, la limită, că obsesia morții este mai degrabă o piedică în înțelegerea vieții și a sensului vieții. În aceasta constă surpriza și dacă un capitol al cărții va fi dedicat temei morții, aceasta este numai pentru a deschide apoi discuția despre simțul vieții, pe care Afloroaei o consideră esențială. În tentativa de dislocare a temei morții, el solicită, e-adevărat, și ajutorul creștinis­mului (moartea văzută ca trecere), dar argumentația ca atare include și enunțuri sapiențiale: „Multe pot muri în faptul omenesc de viață, o anumită speranță sau credință, un mod de comuniune și apropierea de celălalt, înțelesul pământului pe care îl calci sau al unui cer dea­su­pra acestuia“ (p. 95).

Moartea nu e nicidecum exclusă de Afloroaei din ecuația sensului vieții, ci doar este situată în ansamblul vieții, care include deopotrivă și nașterea, și viața însăși. Realizarea acestui echilibru pare să fie condiția pentru afirmarea simțului vieții. El, abia, devine central, iar în termenii creștini, preferați nu o dată de Aflo­roaei, această centralitate este recuperată după ce moartea a fost învinsă prin faptul învierii lui Hristos. Oricare ar fi însă perspectiva asupra simțului vieții, este foarte clar că el presupune, în unitatea sa, ceva care depășește viața pur și simplu sau pura ei contingență. De altfel, simțul vieții e greu de definit și imposibil de localizat. El există, dar nu se identifică nici cu unul dintre simțuri, nici cu toate, ci pare să fie mai degrabă alcătuit din gândire și sensibilitate laolaltă. Simțul vieții poate să fie un aparat al ființei care se manifestă atunci când acesta se află în stare de bună funcționare sau o glandă pineală carteziană, care secretă gust pentru viață. În orice caz, el secretă viață, nu moarte.