Muse pe nepusa masa.
La atelierul de scriere creatoare pe muzica psihedelica si progresiva, fetele sugubete mi-au adus plocon mai intii albumul Origin of Symmetry, iar melodia New Born m-a napadit sonor pina la adictie (credeam sa sint trecuta prin ciur si dirmon cu astfel de muzici made in Radiohead, dar nici vorba!); dar nu doar New Born, ci si Feeling Good si Megalomania. Apoi a venit rindul albumului Black Holes and Revelations, al carui efect a fost si mai intens adict, pentru ca am ajuns sa ascult respectivul album, in decurs de trei luni, cam de vreo cinci sute de ori (nu exagerez deloc!)!
Take a Bow, dar si Starlight ori Supermassive Black Hole sint niste piese compuse parsiv, intentionat mizindu-se pe o circularitate ritualica, apta sa devore auditoriul. Era cit pe ce sa devin dervisa rotitoare ascultind si dantuind pe Muse! Obsesia a inceput sa se relaxeze dupa vreo cinci luni, iar apoi a survenit noua bomba sonora care m-a scuturat de parca as fi fost asezata pe un scaun electric, macar metaforic vorbind: Polly Jean Harvey, pe numele ei intreg, mai simplu PJ Harvey. Am descoperit-o singura pe youtube, mai intii in duetul stihial cu Bjork, intr-un remake Satisfaction. Dar cind am nimerit cu timpanul in mai multe concerte unde PJH s-a produs cu Rid of Me, trebuia sa fii incolor, inodor si insonor ca sa nu recunosti in ratusca cea urita dar in acelasi timp ingrozitor de talentata femeiusca o cintareata teribila, de zile mari, orgiastica, dementiala. Perioada rock a lui Polly Jean este impresionanta prin seriozitatea ei masiva, de fier forjat.
Ultimul ei album, White Chalk, este o rasucire de 180 de grade: PJH cu voce serafica de aproape beata angelica, acompaniata masiv de pian, in sonoritati de flux si reflux, in catifelari incredibile si voalari cu plonjari de intuneric de matase. Ferice de ascultatorii ei, printre care si eu!