Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Un orășel ca atâtea altele  -  

Mă gândeam zilele astea la destinul orașelor și orășelelor românești rămase undeva în afara zonei de iradiere a marilor centre urbane – care la noi sunt doar vreo patru. Eu am crescut în apropierea unui astfel de orășel, Oravița, aflat în județul Caraș-Severin, lângă granița cu Iugoslavia (azi cu Serbia).

Oravița e un oraș în stagnare – asta în cel mai bun caz –, dar care a cunoscut de-a lungul timpului vremuri mai bune. Unii își amintesc azi cu nostalgie chiar și de anii comunismului și au motivele lor, parțial justificate. Oricum, orașul, asemenea multor altora, se numără printre perdanții ultimelor decenii, din multe și complicate cauze. E un caz particular, la fel ca alte sute de cazuri, și vorbește despre neputința și incoerența noastră.

Nu este sau n-ar trebui să fie tocmai un orășel nesemnificativ. E plasat într-o zonă turistică superbă – Cheile Nerei, cu ochiurile și cascadele din preajmă, se află la doi pași. E încărcat de istorie și localnicii se mândresc cu câteva priorități: primul teatru de pe teritoriul României (1817), construit – la o scară mai redusă – după modelul Burg­theaterului vienez, prima fabrică de bere funcțională, cea de la Ciclova Montană (1718), prima linie ferată de pe teritoriul românesc actual (1854) și altele, mai mărunte. Mineritul din regiune a propulsat economic orașul încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și acesta a fost o vreme capitala fostei unități administrative Caraș.

Și după Unirea din 1918, și după instaurarea regimului comunist, mineritul a menținut dinamismul orașului și al localităților din jur. În 1975 s-a redeschis și fabrica de bere, care decăzuse încă de la începutul secolului XX, ca urmare a noilor configurări de frontiere. Vecinătatea cu Iugoslavia și apropierea de unul din puținele puncte de frontieră au făcut ca în anii comunismului să apară așa-numita „pia­ță de sârbi“, un reper important pentru micii întreprinzători din epocă, care au dezvoltat rapid o rețea de comerț paralel, tolerată parțial și supravegheată atent de autorități. Concret, într-una din piețele orașului, inițial de produse alimentare, au fost lăsați să vină ce­tățeni iugoslavi din zona de graniță, cu așa-numitul „mic trafic“. Ei aduceau mărfuri banale pentru Iugoslavia occidentalizată, dar care de­veniseră de lux în România: blugi, pantofi sport Adidas și Puma, țigări, băuturi fine, dulciuri cu etichete și forme atrăgătoare, Coca-Cola, banane, tricouri, casete audio și video, jucării – tot ce știau că s-ar putea vinde în sărăcia de aici. Adică aproape orice. Iugoslavii erau un fel de polonezi cu ștaif occidental, iar piața de acolo (deschisă, mi se pare, de două ori pe săptămână, miercuri și vineri) era un fel de hub comercial. Mulți cumpărau marfă angro și apoi o transportau și o vindeau în alte zone din țară, câteodată la prețuri duble. În anii 1980 nu mineritul sau vechiul Burgtheater făcea Oravița faimoasă, ci piața de sârbi. Îmi amintesc că în momentul în care am ajuns în armată, ca militar în termen, abia ce am pomenit de Oravița, că am și fost văzut de ofițerii din unitate ca o potențială sursă de mărfuri de-acolo (contra permisii, desigur). Iar într-o zi, după ce încheiasem stagiul militar, am dat nas în nas în piața din Oravița cu un plutonier de administrație din fosta mea unitate, un bucureștean get-beget venit acolo anume pentru „piața de sârbi“.

După 1990 orașul s-a stins încet. A început să se stingă odată cu moartea mineritului din zonă. Fabrica de bere (oricum micuță) a fost privatizată și prin 1996, după tot felul de scandaluri politico-economice, a fost închisă. Instalațiile și componentele metalice au fost vândute la fier vechi, iar locul e azi o ruină. Piața de sârbi nu mai există – ea și-a îndeplinit scopul și era oricum sortită să dispară. Oravița a mai cunoscut un scurt moment de agitație, cu o componentă vag interlopă, în timpul războaielor iugoslave și al traficului cu combustibil peste granița cu Serbia: atunci a existat, cum îmi povestea cu mândrie un orăvițean, chiar și un club de striptease cu dansatoare din Republica Moldova. După câțiva ani s-a închis, odată cu robinetul de bani din traficul cu benzină și motorină. Linia ferată ce lega orașul de capitala județului, Reșița, și de Ti­mișoara a fost atribuită unei companii private, care în cele din urmă a renunțat la traseu. Mai există doar un trenuleț turistic, pe un traseu montan superb, între Oravița și Anina – și localnicii se străduiesc an de an să îl mențină, în vreme ce autoritățile de la minister amenință mereu că o să-l închidă.

Azi Oravița e un orășel izolat și fără mari speranțe de recuperare. O bună parte din oraș nu are apă curentă – nu a avut nici înainte, în anii comunismului. Nici rețea de gaze. Nu are multe. Și, lucrul cel mai rău, nu are perspective. E doar unul din sutele de orășele uitate ale unei Românii centralizate, unde doar câteva locuri contează. E un model.