Noutatea muzicii facute de Tommy Iommi, Ozzy Osbourne, Bill Ward si Geezer Butler era senzationala chiar si-n mediul britanic, unde astfel de chestii apareau saptaminal.
Etichetele cu care massmedia si puritanii au garnisit trupa si spectacolele ei (banale ca show, fara artificii, insa intense, trecind uneori dincolo de suportabilitatea comuna) i-au ridicat prestigiul pina unde cei patru nici nu sperasera. Universul inspiratiei lor avea toate ingredientele lucrului interzis, damnat, blamat. Pentru generatia tinara, pusa pe schimbat lumea, asta constituie din start o mare atractie.
Totusi – spun o banalitate, desigur –, daca nu exista un strat bun, consistent, inovativ, orice noutate devine spoiala, se degradeaza inaintea termenului de garantie, este inlocuita rapid. N-a fost cazul cu muzica Black Sabbath. La aproape patru decenii, sunetul lor este perfect proaspat, mesajul nealterat, dinamica vie, lipsita de violenta cu care multe alte trupe au socat & clacat dupa una-doua inregistrari. Si ce e mai frumos, linia melodica a majoritatii pieselor e de neuitat! Ascult, re-ascult si am senzatia tineretii perpetuate printr-o… Hai sa nu folosesc termenul „magie”, ca intru pe teritoriul macerat de lupte sterile…
Oare cum o fi sa fii iar tinar, lipsit de griji, fara probleme de sanatate, cu bani la dispozitie cit sa haladuiesti un an pe plaiurile unde s-a nascut heavy-metalul? Nu visez cu ochii deschisi: pot spune ca am gustat cocktailul acesta, multumita unei combinatii de tehnica & lichide, careia nu-i fac popularizare! Si asta fara sa ma deplasez din habitatul ce mi l-am definit, construit & stapinit: camera „de lucru”, cu instalatia surround, inca neplatita complet (rate cu buletin, deh!), dar folosita la maxim. Iar vehiculul de calatorie in timp & spatiu are aparenta nevinovata a discului argintiu-auriu, din polycarbonat cu proprietati miraculoase, numit digital versatil sau nu conteaza cum…
Paranoid – albumul din 1970 – il stiu, as putea zice, de-o viata. Oare de cite ori sa-l fi ascultat? Am primit de curind o varianta surround, lucrata de niste fani priceputi. Cum sa (va) descriu ce mi-au (re)auzit urechile? E imposibil si inutil. Asa ceva se asculta!
Muzica parea ca navaleste asupra-mi ca hoarda celtilor din cutare film de aventuri, tobele rapaiau ca potcoavele prin grohotisuri, basul umbla prin intestine ca lingura vrajitorului Merlin in ceaunul cu licori secrete, chitara taia ca sabia lui Arthur (sau a lui Lancelot? Sigur nu a lui Richard Inima-de-Leu!), in timp ce vocea lui Ozzy… Vocea lui Ozzy e un capitol distinct al muzicii rock, poate voi gasi cindva citeva cuvinte despre asta!
Ce vreau sa punctez aici – ca si in alte rinduri – este impactul pe care tehnologia surround il are asupra ascultatorului atent la modul cum ii parvine mesajul. N-am gasit o comparatie la indemina decit cu reintinerirea fara potiuni miraculoase. Nu-i simplu de inteles, cu atit mai putin de realizat. Sint destui muzicieni, de valoare indiscutabila, care n-au priceput ca s-a nascut o paradigma noua in arta sunetelor. Paradoxal, ascultatorii care stiu despre ce e vorba sint mai multi. Dar asta nu-i o noutate…