Acum vreo două luni, într-o împrejurare semioficială, am fost întrebat ce părere am despre rockul românesc actual: este ceva de el sau nu? N-am apucat să răspund cum trebuie, pentru că discuția a deviat rapid spre alte subiecte, iar eu nu eram tocmai pregătit să emit opinii simandicoase, argumentate cu idei clare, bazate pe fapte incontestabile.
Chiar dacă n-am obiceiul să mă sparg în verdicte și judecăți de valoare (pentru că nu sunt și nu am pretenția că aș fi vreun critic muzical, ci doar un tinerel bătrân, iubitor de rock între alte delicii culturale), puteam răspunde, totuși, că ai noștri încearcă – și reușesc de multe ori – să fie la același nivel inspirațional cu cei bine plasați pe harta eurockeristică.
Exemple nu mi-ar fi lipsit. Să mă opresc asupra unui singur nume, și tot era suficient: Thy Veils (cu proiectele coagulate în jurul său), o reușită muzicală situată evident foarte sus, pe treapta accesibilă celor puțini, ca tip de abordare intelectuală și atitudine creativă. Dar și în genul, mai terestru, al rockului pur-sânge, ca să zic așa, sunt câteva trupe (termenul nu delimitează membrii unui clasic combo) care pot cânta oricând alături de firme renumite de oriunde, cu minima condiție să aibă un arsenal tehnic adecvat și-un dram de noroc. Zdob și Zdub, Dirty Shirt, Sur Austru, Dordeduh, E-An-Na îmi vin repede în minte (scuze celor uitați!). Fetele și băieții din „găștile“ respective nu se rezumă să imite ce fac alții, cu mai mult sau mai puțin succes autohton, așa cum se întâmpla odinioară.
Lucrurile sunt simple: generația aflată azi între 30 și 40 de ani este perfect sincronizată cu – și simte viața așa cum o simt – congenerii de pe tot mapamondul. Globalizare? Aparent, da; însă trupele europene documentează că rockerii nu și-au pierdut deloc specificul local, identitatea, tradițiile etc., fără să înghită marotele naționaliștilor guralivi și seci, căcați de mama-natură prin toate coclaurile bietului Pământ, fiecare stăpân pe scumpa lui țărișoară! Rockerii duc mai departe și sporesc valorile fiecărui popor, fie că folosesc sau nu limba maternă. Iar valoarea zvâcnește din spirit și este universală.
Gândurile astea mi-au fost prilejuite de cel mai nou album al grupului Dordeduh – Har (2021, Prophecy). Așa cum am scris pe pagina grupului de prieteni care se laudă cu „chestii faine pe vinil, cd, casetă“, mă bucur că e abia luna iunie, deci sunt speranțe să aud anul acesta un disc și mai bun, imprimat de o altă trupă românească. Deocamdată, mă simt imponderabil și mă las cuprins de vraja făcută asupra mea de cineva care, deși controlează obscure și de neînțeles forțe, are totuși intenții bune și dorește să-mi fie bine, nu rău. De ani de zile n-am trăit asemenea stare! Și nu mă tem că vor trece alți ani, până când o să ascult „pe repet“ întreaga zi un singur album (chit că mă ridic din scaun pentru schimbarea celor patru fețe de vinil frumos prezentat). Dacă nu greșesc, am pățit așa ceva doar când am cumpărat întâia oară dublul LP al nemuritoarei Phoenix, Cantofabule. Numai că atunci, în vacanța iernii 1975-1976, neavând pick-up, am plimbat discurile prin tot satul natal, punându-le pe orice jaf de aparat găseam, indiferent că proprietarului îi plăcea sau nu ce se aude… Și nu mă mir deloc că trupa Dordeduh e tot din Timișoara: pare de la sine înțeles că acolo există un sol prielnic, hărăzit de Duhul sfânt muzicii (generic numită) rock.
Mă jenez să continui, textul ar deveni laudativ până la sațietate. Și-n plus, inutil. Iar despre ceea ce-mi place foarte mult, mi se pare potrivit să tac.
1 Trackback