Felul în care unii autori de la noi înțeleg drepturile de autor e foarte îndepărtat de practicile europene. Și nu mă refer exclusiv la prevederile legislative, care, da, îi așază pe actori, soliști vocali, instrumentiști, dansatori, balerini la categoria drepturi conexe, doar ca interpreți ai unui text, partitură etc., nu ca autori ai unei creații, cum sunt în mod real. Din perspectiva actualei legislații, doar semnatarul textului dramatic (un component al ansamblului de creație care a cam pierdut prim-planul în ultima jumătate de veac în favoarea altor membri ai echipei) are calitatea de autor, iar aducerea în spiritul timpului e mai mult decât obligatorie.
Însă situația e mai complicată de atât. Inadvertențele legislative sunt secondate de o înțelegere eronată a calității de beneficiar al drepturilor de autor din partea autorilor înșiși ori, mai ales, a moștenitorilor lor. Și plec de la axioma, pe care o repet în toate ocaziile posibile, că drepturile de proprietate intelectuală sunt la fel de importante precum cele de proprietate materială. Și se cer respectate în egală măsură. Numai că de aici și până la exagerări e, în general, un pas foarte mic.
Iată câteva exemple lămuritoare. Mulți succesori tratează opera înaintașilor ca pe o sursă de înavuțire rapidă. Și pierd din vedere dimensiunea ei patrimonială. Calitatea de succesor li se pare un privilegiu de exploatat pecuniar, când, în mod real, e o responsabilitate în raport cu accesul publicului la opera literar-teatral-muzicală. După ce a câștigat în instanță drepturile de moștenitor pentru opera tipărită, unul dintre nepoții lui Mihail Sadoveanu, Dan Herford, a refuzat orice dialog constructiv cu editorii. Și a înființat (în 2013) Editura Mihail Sadoveanu, repudiind exegeții și precizând sus și tare (pe site) că unica persoană care se va ocupa de reeditări va fi Smaranda Herfurt: „toate titlurile sadoveniene vor fi revăzute și comparate cu edițiile originale […], scopul fiind păstrarea mesajului original“.
Consecința principală e că teatrele nu-l mai introduc în repertoriu
Dan Herford însuși s-a erijat în unica persoană competentă să semneze dramatizări ale unor scrieri sadoveniene, deși în backround-ul său profesional nu există nici un element care să-l recomande în acest sens. Sub argumentul protejării operei de pericole imaginare, cei doi au devenit frâne în calea accesului noilor generații la opera sadoveniană. Tonul de fond al strategiilor de apărare a creației antecesorului e, dacă vă uitați pe pagina web, destul de belicos, exprimat într-o limbă română ce suportă îmbunătățiri. Consecința principală e că teatrele, de pildă, nu-l mai introduc în repertoriu pe Sadoveanu, iar în manuale (tot din cauza pretențiilor încărcate) nu mai sunt incluse fragmente din romanele ori povestirile „Ceahlăului literaturii române“.
Exigentă în acordarea drepturilor de reprezentare e și Marie France Ionesco, care nu le cedează decât unor regizori și instituții de prestigiu. Cerința vine din preocuparea de a asigura condițiile preliminare ale unor puneri în scenă care să nu denatureze sensul teatrului absurdului. Mitzura Arghezi sau descendenții lui Teodor Mazilu sunt și ei cunoscuți prin dificultatea cu care acceptă ca lucrările celor pe care i-au moștenit să circule către public.
Înțelepciunea culturală e calea de urmat
Cum e pe la alții, care au mai multă experiență? În practicile de negociere din Occident câteva principii nescrise, dar agreate mutual, fac ca pretențiile financiare să țină cont, de exemplu, de numărul de locuri din sală, de prețul unui bilet, de numărul de reprezentații estimate și de perioada pentru care se solicită drepturile. Înțelegerile contractuale merg, în principiu, pe o sumă inițială (rezonabilă ca mărime) și pe tantieme (un procent din încasări). Formula distribuie astfel riscul (in)succesului în ambele componente ale procesului creativ – autor și producător: dacă spectacolul va aduce încasări, va fi bine pentru toată lumea; dacă numărul de bilete va fi minor…
Musai să relatez aici o altă situație bizară pe care am întâlnit-o: traducători care au așteptări mai mari decât autorii pe care i-au tradus. Ceea ce nu e tocmai în logica firescului. Întrucât autorii aceia le-au oferit obiectul muncii, e normal ca ei să aibă o indemnizație mai mare. Fără a minimaliza importanța muncii de translare dintr-o limbă în alta, de priceperea în a surprinde stilul original și de a conserva nuanțele inițiale, efort care presupune atât o cunoaștere desăvârșită a limbii originale și a subtilităților celei în care e transferată lingvistic, cât și adaptabilitate la amprenta creatoare a celui al cărui geamăn traducătorul devine. În ordinea priorităților de creație, autorului primează. Mulți traducători autohtoni exagerează, emițând cereri prohibitive, care le depășesc pe ale scriitorului-sursă. Ca să nu trăim în lumi răsturnate și să nu punem frâne autorilor traduși, înțelepciunea culturală e calea de urmat.
1 Trackback