Iar despre talentele pedagogice ale lui Mindru Katz, un pianist practic uitat in tara sa de origine, se stie prea putin. Nu le-a putut dezvolta in Romania, iar odata cu refugiul sau in Anglia, urmata de stabilirea in Israel, in 1959, numele i-a fost sters pina si din memoria scrisa. Un motiv in plus de a reveni asupra lui, cerindu-i lui Mordecai Shehori sa-si depene amintirile si intrebindu-l daca i-a fost mai mult un prieten sau un profesor: „Nu, nu, apartinea vechii generatii, din vechea scoala. L-am intilnit prima data, l-am auzit in fapt la radio si am ramas cu totul impresionat. Nu existau alti pianisti [mari] in Israel. De la virsta de cinci ani pina la 20 am studiat cu o doamna in virsta, o persoana deosebit de culta, nepoata presedintelui Weizmann. Era extrem de cultivata, dar nu stia cum sa cinte la pian, asa ca, in esenta a trebuit sa fiu un autodidact. Apoi l-am intilnit pe Mindru Katz, dupa ce l-am auzit la radio…
M-am dus la el acasa; imi amintesc ca am cintat pentru el prima Balada de Chopin si mi-a spus ca am talent, dar ca nu stiu nimic despre pian; ceea ce era adevarat. Si mi-a cerut sa aleg. Mi-a spus: «Iti dau doua optiuni. Cea dintii este sa fac ceea ce fac si alti profesori – el o numea [optiunea] cosmetica –, elevul cinta, profesorul spune: cinta putin mai tare, cinta mai sensibil, nu te opri, asteapta putin; mai mult sau mai putin acest gen de lectie. Sau, daca vrei – mi-a spus –, te pot invata cum sa cinti la pian, dar pentru asta trebuie sa incetezi sa mai dai concerte, sa nu mai cinti nimic din ce ai cintat pina acum, trebuie sa cinti solfegii, sa cinti pentru multi ani simple note, simple acorduri».
Dupa ce am cintat, s-a asezat la pian si mi-a cintat el; am auzit, am vazut ce putea face cu sunetul, ce iesea din pian. Pina astazi, nimeni, nici chiar Horowitz, nu poate scoate din pian un asemenea sunet. Era un sunet special si stia exact cum sa-l produca. Si dintr-o data i-am raspuns: «Sigur ca vreau cea de-a doua optiune». Si am inceput…
Cind m-am intors acasa, mama mi-a spus ca sint nebun. Cintam o singura nota… pammm. Un deget, o nota. Asa, dupa un an, am cintat prima piesa din Albumblatter: Trei luni numai pentru aceasta prima pagina. [Am cintat] prima dintre Inventiunile lui Bach. Aveam 20 de ani si obisnuiam sa dau multe concerte, cintasem multe piese dificile. Dar stiam ca avea dreptate. Apoi, dupa patru ani, am cintat in concert, Brahms, Sonata in fa minor, iar el a fost foarte fericit. Am fost insa singurul dintre studentii pe care i-a avut vreodata care a ales aceasta a doua optiune. Toti ceilalti au ales prima optiune, fiindca nimeni nu vroia sa se opreasca din cintat.
Metoda lui era speciala fiindca la baza ei se afla cunoasterea felului de a folosi bratul si corpul cind cinti. Si cum sa asculti. Un timp indelungat, in cei 38 de ani cit au trecut de atunci, am dezvoltat metoda mai departe, pe o baza stiintifica, dupa ce am invatat sa fac si piane.
Stiu deci cum lucreaza un pian. El nu stia, dar cred ca preluase metoda de la studiile cu [Florica] Musicescu. Partial de la Musicescu, partial din faptul ca fusese trimis la munca fortata aca evreuth. Mi-a povestit ca atunci cind se intorcea de la munca, nu mai era capabil nici sa stringa mina. Asa ca s-a reinvatat sa cinte, luind-o de la capat.
Esentialul in metoda lui era sa inveti sa-ti folosesti intregul brat, asemenea arcusului la vioara, cu o digitatie foarte bine pregatita, cu un brat foarte usor folosit. Cea mai mare parte a patologiilor pianistilor, sindromul tunelului carpian, provin din forta, greutatea pe care o pun in mina. Pentru a face pianul sa cinte nu ai nevoie de mai mult de 2 uncii, echivalentul a 20 de grame. 20 de grame apasare sint suficiente pentru a aduce clapa la jumatate, de sus in jos, cind creezi sunetul. In cealalta jumatate nu se petrece nimic; este dupa [crearea] notei.
Dar prima lectie, trei ore, a fost numai sa ma invete cum sa stau asezat in fata pianului. Am petrecut luni cu el, invatindu-ma cum sa las mina, din pozitia de baza, pe tastatura. Din pozitia de baza, pe genunchi si de acolo pe tastatura. Cum sa-ti pregatesti degetele inainte de a ajunge pe tastatura. Majoritatea pianistilor se apropie de pian cu degetele oprite (in asteptare), fara un sistem de a cinta. El avea un sistem. El auzea sunetul in constiinta si apoi il crea cu degetele modelate deja, ca intr-o matrita, cu tensiunea in virful degetelor, exact sunetul pe care vroia sa-l produca. Si apoi oprea bratul, ca pe un bici. Iar cind bratul cadea pe pian cu forta gravitatii, el asculta sa prinda nota in inceputul ei, in asa fel incit sa o ia, iar nota urmatoare se aseza frumos. Obisnuia sa petreaca ore intregi cintind doua note, doua legato-uri, [exersind] cum sa conecteze doua note. Daca nu esti capabil sa conectezi doua note, nu exista nici o sansa nici pentru 4, 16 ori 6.000 de note.
Pianul este un instrument foarte dificil, fiindca este extrem de eluziv. Cu vioara iti trebuie ani indelungati sa produci un sunet bun. Cu clarinetul, oboiul, iti trebuie de asemenea ani multi ca sa produci un sunet frumos. Cu pianul exista impresia ca sunetul este deja acolo, este pregatit. E acolo, dar in realitate nu este! Iti pot demonstra cu o singura nota diferenta dintre un sunet bun si unul rau. Dar cind cinti trecind de la pianissimo la fortissimo, atunci se petrece, fiindca astazi nimeni nu are un adevarat fortissimo. Ultima oara cind am auzit un sunet mare a fost la cel din urma concert al lui Horowitz. Nu a mai existat ulterior un asemenea sunet.
Acesta este aspectul tehnic, dar aspectul spiritual a fost nemaipomenit, acela al unui sentiment si seriozitate a pregatirii. Se stie, poate, ca a studiat sonata Hammerklavier timp de 25 de ani inainte de a o cinta o singura data in concert. Am aceasta intepretare si o voi publica fiindca este incredibila. A studiat-o indelung, cum a studiat si al doilea concert de Brahms, ani si ani pina l-a cintat. Am fost in sala si nu am uitat niciodata cum l-a cintat, nici chiar prima nota, in deschiderea concertului”…