Veneam de la un film spre hotel. Eram la Cluj-Napoca, la Festivalul Transilvania, vag capiata, nu de vazut filme, cit mai ales de scris despre ele. Pentru ca cu scrisul e ca si cu vorbitul, vine un moment cind te saturi de atita galagie, mai ales cind unele filme nu-ti cer decit sa taci despre ele. Veneam asadar spre hotel si drumul trecea pe linga Parcul Central, foarte frumos si foarte parfumat in acea perioada, de soc si tei si ploaie cazuta in ajun. Cel mai frumos drum trece totusi pe linga parc. Pe dreapta e parcul, pe stinga vile se pare destul de vechi, de care te desparte un fir de apa nu foarte curata, dar fantezista intr-un oras care a devenit la fel de aglomerat ca Bucurestiul. Deodata, cade linistea ca o perdea. De la restaurantul de pe marginea lacului cu ratuste se aude un pian. Si o voce, cintind in franceza. Tot peisajul se schimba si sare din schema temporala. Aerul e altul, trecatorii par sa se umple de aer cald, ca niste baloane. Doua fete din fata mea, cu fundurile mari inghesuite in blugi, schiteaza citiva pasi de vals. Ma uit la numerele masinilor din jur, ar putea contine coduri. Taman in acelasi timp, in stinga apare pe un gard o tufa de fabulosi trandafiri galbeni. N-am mai vazut asa ceva. Sint la 10 metri de ei si pot sa le simt catifelarea, de parca as fi la 10 centimetri distanta. Stiu ca in astfel de momente, atit de rare, nu trebuie sa te opresti din mers, pentru ca gratia ar putea sa se destrame. In astfel de momente rupte din context, te astepti ca lucrurile si oamenii sa-si piarda greutatea si sa inceapa sa se ridice de la pamint, sa pluteasca. Macar zece centimetri. Pur si simplu. Stimulati si de avioanele care zboara atit de jos la Cluj, pentru ca aeroportul e aproape, dezvelindu-si culorile, beculetele si burtile albe de pasari satule. Un motiv suficient sa te muti la Cluj.
Momente care valoreaza pentru un cineast mai mult decit intreg filmul
Ce m-a apucat? Uneori in filme apar din senin asemenea momente de gratie. De ce depind? In orice caz, nu cred ca un regizor le poate gindi matematic si le poate orchestra ordinea astfel incit sa para extra-ordinare – „acum intra muzica, acum trandafirii, avionul… Toata lumea, atentie la mine!”. Pot depinde insa de mai multe alte motive: daca regizorul a luat o hotarire buna despre o chestie marunta care tine de conduita sa personala; de prea multa oboseala a mintii care invoca inconstient o structura mai inalta etc. Dar se poate intimpla si un scurtcircuit: dintr-o data, toate elementele sa se recalibreze si sa prinda acelasi ritm, in care mirosul, vazul, pipaitul, cuvintul devin indistincte si impreuna dau cel mai logic concert. Si cel mai scurt. Poate e un deja-vu.
Dupa ce a terminat de montat Meandre, Mircea Saucan spunea ca a iesit in curte la Buftea, la ora sase dimineata, rupt de oboseala, dar multumit. A avut atunci impresia ca asista la un spectacol extraordinar. Elementele naturii – florile, cintecul pasarilor, culorile samd – vorbeau unul pe limba altuia. Era ceva atit de frumos, incit iti venea sa plingi. Altcineva mi-a povestit un moment similar, cind era tot dimineata, si rondul de la Universitate parea magic, iar agentii de circulatie superflui. Asemenea momente valoreaza poate pentru un cineast, in cutia lui neagra, mai mult decit intreg filmul. Nu stiu, zic si eu.