Raluca Feher, bloggerița de călătorii? Autoarea seriei America dezgolită de la brâu în jos (Editura Trei, 2015)? Raluca Feher, activista socială? Coordonatoarea Frontline Club-ului românesc?Raluca Feher, publicitara? Nașa fainoșagului și Mama Zânului de la BT?
Raluca Feher, da, fosta jurnalistă de la „Capital“ (din vremea când „Capitalul“ era cel mai bun săptămânal românesc). Da, ea, fondatoarea unui insolit muzeu al vieții cotidiene în comunism, în ambianța plină de autenticitate a unui apartament din Brașov. Ea, speakerița care umple sălile și însuflețește audiențele, indiferent de subiect.
Cu șarmul ei direct și umorul ei pișcător, Raluca Feher ar putea oricând să îi detroneze pe influencerii zilei, dacă n-ar împiedica-o, desigur, simțul ridicolului, marca ei distinctivă. Nod al mai multor rețele sociale, Feher are destui fani mereu gata să îi savureze variatele întruchipări; în fapt, fațete ale aceleiași personalități bigger than life, prea necuprinzătoare pentru o societate în nesfârșită tranziție, prea proteică pentru a putea fi clasificată sumar.
Astăzi mă voi referi la Raluca Feher romanciera. Primul său roman, Să nu râzi :((, apărut în 2019 la Trei, o impune cu certitudine în această nouă ipostază. Nu sunt singurul de părere că stilul acid al relatării și plăcerea de a hiperboliza care fac marca Feher se adecvează mai bine ficțiunii literare decât însemnărilor de călătorie. Ficțiunea îi îngăduie autoarei să-și exercite în voie văzul monstruos, să caricaturizeze personaje și să răsucească acțiunea practic la infinit. Este ceea ce Raluca Feher face cu vervă și voluptate, într-o carte greu de lăsat din mână.
Personaje în armuri de greuceni ai blazării, subminate de vulnerabilități interioare
Două vorbe despre stilul frapant al lui Feher, o adevărată estetică a bombardei.
În publicitate, mai ales cea pentru produse farmaceutice, există o convenție vizuală: nu ne sunt arătați ca atare oameni care suferă sau imagini ale bolii, ci transfigurări ale acestora: un bolnav căruia îi curg mucii e desenat caricatural cu un robinet picurător în loc de nas; altul căruia îi pocnește capul de durere apare în desen cu o ghiulea pe umeri etc. În viziunea expresionistă a lui Feher e la fel: totul stă să explodeze, să se expandeze, să debordeze limitele percepției, ca redare șarjată a suferinței umane. Iar dacă publicitarii recurg la caricatură pentru a eufemiza boala, de dragul fasonului comercial, Feher cea din afara agenției recurge la acest stilem al emfazei pentru a ne ajuta să suportăm anumite pagini, altminteri greu de suportat. Rezultă un râsu’-plânsu’ isteric al unor personaje în armuri de greuceni ai blazării, subminate de vulnerabilități interioare, cu psihologii turmentate și destine damnate.
De pildă, la pagina 19 ne este expusă o adevărată poetică a ciocanului, utilă pentru decodificarea pasajelor celor mai percutante din cuprinsul cărții: „Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că ești făcut și poc-poc-poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colțuri pe care nu știai că le ai. (…) Cuvintele-ciocan te transformă într-un ciocan. Ciocanele bat cuie. Cuiele intră în oameni. (…) Cei mai mulți sunt ciuruiți de cuiele pe care bunicii noștri le-au bătut în noi. Apoi educatoarele și mătușile, bunicile și vecinii, și copiii de la bloc și oamenii de la televizor. (…) Cred că un biznis bun ar fi să fac un cabinet unde să am un magnet mare, așa, cât un laptop. Să-l plimb peste corpul pacienților și să le scot cuiele din corp. Aș face operațiunea asta, dar numai pentru copii. Ei sunt salvabili. Lor nu le-a ieșit de tot sufletul din corp și, se știe, dacă mai ai chiar și 12% din suflet rămas, el se reface“.
Povestea e brăzdată cu sentințe tranșant memorabile, pe alocuri paradoxale, greu de receptat pentru cititorii prea comozi: „Ne omorâm părinții“ (pag. 27), „Îngerii căzuți nu se mai ridică. Fac cistită de la umezeala pământului“ (pag. 39). Apropo de atmosfera primelor zile ale erei post-comuniste: „România = America. Nu cu americani, ci cu giurgiuveni, ilfoveni, bistrițeni, vasluieni, doljeni și timișoreni. Cu toții preocupați să prindă această incredibilă șansă de a-și reface viețile, de a-și umple burțile, de a ticsi frigiderul, de a îndesa dulapul cu haine second-hand“ (pag. 86). În schimb, „părinții noștri sunt sovietele. De iure nu mai au nici o putere asupra noastră. De facto ne ocupă. Politic, social, cultural“ (pag. 103). „Iubirea este o monedă, un bitcoin emoțional“ (pag. 116). La rândul ei, „ura înseamnă foc la –20 de grade. Când scade temperatura rațiunii, un strat de gheață de șapte centimetri acoperă tot mobilierul faptelor, amintirilor, sentimentelor“ (pag. 147).
Cutremurul din 1977 e captat, cu ochi de copil, într-o imagine de maestru al haiku-ului: „Împreună ne uităm la blocul care pendulează ca lama unei săbii înfipte în pământ, de pe mânerul căreia tocmai și-a luat zborul un pelican“ (pag. 54). Contextual, însuși „Dumnezeu a ieșit la o țigară, secretara lui e surdă și închide ghișeul de reclamații la 12“ (pag. 53).
Bloggerița, vilegiaturista, biciuitoarea moravurilor naționale
Să nu râzi :(( e o dramă de familie cu conflict generațional, din seria „comunism-atavism“ în care s-au remarcat deja romanele Anei-Maria Sandu, proza și teatrul lui Petre Barbu sau, în cheie benign-anecdotică, Baba comunistă a lui Dan Lungu (pentru a spicui dintr-o listă mai lungă). Este propriu-zis povestea unui avort cu întârziere de decenii. O fiică decide să se auto-chiureteze din lumea dominată de o monstruoasă mamă-matroană, care, la rândul ei, a suferit împilările politicii pronataliste a lui Ceaușescu. Episodul în care protagonista, la vârsta pubertății, își descoperă mama sfârtecată de avorturi ilicite (dintre care unul disimulat printr-o alunecare în cadă) constituie, fără îndoială, punctul nevralgic al cărții.
Mama-monstru, acuzată de „cele mai lungi crime din lume“ este un personaj caricatural, trasat în tușe groase, dar, totodată, pe deplin explicitat psihologic pe parcursul a peste două sute de pagini. Feher lovește cu ciocanul hiperbolei, dar ca să dăltuiască un portret migălos și memorabil.
Da, Să nu râzi :(( e o construcție romanescă ambițioasă, printre altele, și pentru că se prezintă ca o narațiune înrămată, cu o eroină povestitoare, Diana, a cărei mărturie e scoasă la iveală de către prietena ei, Raluca. O aparentă inabilitate naratologică este aceea că atât Diana, în manuscrisul-testament al său, cât și Raluca, în relatarea-cadru, au aceeași voce ca personaje: se exprimă la fel de dur-blazat-șarjat, fac apel la același registru de metafore și alegorii la limită. Și este același stil bombastic-fantastic al Ralucăi Feher bloggerița, vilegiaturista, biciuitoarea moravurilor naționale etc. (OK, o justificare s-ar putea găsi: Raluca și Diana sunt prietene intime, ne putem închipui că ajung în timp să-și aglutineze personalitățile.)
Dar dacă moartea e, și ea, o metaforă bombastică a cărții care înrămează cartea care…? Deja un prim moment de derută îi e destinat cititorului ingenuu la începutul Capitolului 1 și un sfert (sic, pag. 13), când află că: „Diana a murit de tuberculoză. A scuipat sânge în batistă. Plămânii și i-a scuipat“. Că TBC-ul, cu simptomele sale atât de frust descrise, este o metaforă pentru chinul la care Diana a fost supusă – nu e chiar evident de la început. Și atunci… dacă auto-spânzurarea Dianei este tot un stilem? Dacă Diana e un alter ego mortificat al Ralucăi (la rândul ei, un alter ego al autoarei omonime)?
În tensiunea acestor întrebări am devorat întreaga carte, pândind un final basculant de tip Fight Club. Ultimul capitol mi-a răsplătit curiozitatea… dar – hei! – nu sunt eu cel care să spoilerească un final atât de reușit: puneți mâna și citiți!
Raluca Feher, Să nu râzi :(( , Editura Trei, 2019
1 Trackback