Molima pangolinului nu se dă dusă, continuăm Jurnalul.
Duminică, 23 mai
Ca să fie pe placul exigentului corp de alegători vlahi, primarul capitalei nu doar că se va tunde regulamentar, dar își va pune unghii false mov și se va muta într-un submarin dintr-o comună limitrofă, își va face coc, va purta broșă, va behăi vesel despre nimic, va fi penal, neam prost sau un cârnat agresiv și vulgar, poate chiar cel mai mare cârnat din lume, demn de Cartea Recordurilor. Vlahul e exigent, vrea modiste, vrea spume la gură, vrea stil. Ca să dea mai bine la „imagine“ poate-și bagă și un sparanghel în MS-DOS.
Întrebarea se ridică de la sine: chiar așa vrem să arate lumea pe care i-o lăsăm moștenire lui Ion Iliescu?
Sâmbătă, 22 mai
Uneori îmi place să semăn confuzia în sufletele tinerelor vlăstare, așa că atunci, din chiar Doamne, mai ridic spre juni o întrebare: aveți cumva un încărcător de Nokia? Încă nu îndrăznesc să aduc vorba de floppy-disk.
Vineri, 21 mai
E inexplicabil cum de nu a fost angajată Dăncilă să deschidă uși la faimoasa Bancă Monetară.
Marți, 18 mai
Marți, după rapel: Așa, acum vreo doișpe ani era să mor și eu liniștit și regulamentar, la mine în casă. Eram tânăr, în floare, ca Tupac.
Așa, și era ianuarie, la câteva zile după anul nou. Eu detest iarna, acest anotimp neprietenos.
Am umblat printr-o țară mai friguroasă și m-am întors de acolo cu trupul șubrezit, aproape să-mi dea fatalitate.
Și cum trăgeam eu să mor liniștit, nu mai puteam să mă ridic din canapeaua conjugală pe care la acea dată mă aflam singur, însoțit de sfânta scriptură și o revistă cu cantautoarea Delia seminud (așa se nimerise). Răstignit ca Domnul pe cruce între Geneză și cantautoare – așa eram, febril și muribund ca Ivan Ilici.
Să fi stat așa, inert, o zi, o zi jumate?, că numai ce aud niște bătăi în ușă. Îmi e luată cu asalt modesta locuință de un grupuscul de trei îndrăgiți ziariști, îngrijorați că bă, moare poetu’, nu mai știm nimic de el, că nu mai dădeau de mine nici la telefon, murise bateria înaintea mea.
Și erau Nokii pe vremea aia, rezistau bateriile, nu ca la pârpâțele din ziua de azi. Așa, și mai trebuia să fiu și pe aeroport să plec prin Austria, au zis oamenii: e caz grav dacă nu s-a dus poetu’ pe Otopeni, că de atunci era locul meu preferat din țara noastră.
Și, mă rog, a venit ambulanța, m-a dus la spital, mi-au făcut ăia ce mi-au făcut, perfuzii, chestii, și am plecat acasă îndărăt, întremat. Eu fiind de principiul că la spitalul românesc e mai bine să ajungi doar la morgă nu prea frecventam aceste stabilimente (și m-a ajutat Dumnezeu de mi-am păstrat obiceiul) și am insistat să plec acasă, pe barba mea, cum s-ar zice. Mor, dar aici nu stau, zic.
Așa, și de fiecare dată de atunci când mai acuz dureri trupești, și se întâmplă, fiindcă asta e situația, măcar am pe cine să înjur: cei trei ziariști de odinioară, bunii samariteni, ce să-ți spun.
Că dacă mă lăsau ei în plata Domnului eram mort, liniștit, de doișpe ani, cu pomenile la zi, făcute, poate chiar și regretat.
Așa stau și mă chinui după rapel. Rapelul nu e ca primul, e mai nemernic, acuzi, te încearcă pe la punctele nevralgice, iar eu sunt un Ahile făcut mai mult din călcâie.
Aia e, zici să salvezi omul și el te înjură toată viața că nu l-ai lăsat să se ducă liniștit pe lumea cealaltă, la odihnă. Să fie învățătură de minte pentru cine o mai vrea să ajute.
1 Trackback