Umblă zvonul că ziua are 24 de ore. În realitate, evident, ea are cel mult două ore, alea două ore de seară între momentul în care ai terminat munca, alergătura, ai păpurit butoaiele și le-ai pus la umflat etc. și momentul în care adormi – momentul cel mai puțin glorios dintre toate, când, după ce îți propuseseși să stai până pe la 3 noaptea, la ora unșpe te prăbușești.
Aceste două ore se află sub semnul eternei întrebări: ceva greu sau ceva ușor? Un film de artă sau un film comercial, o carte de filosofie sau o proză frivolă?
Răspunsul este, de fiecare dată, în fiecare zi din fiecare an, „în seara asta, ceva ușor. Mai facem și o excepție… am nevoie să mă relaxez… lasă că mi-am făcut cu vârf și îndesat porția de filme grele în facultate… azi deja a fost o zi grea, măcar acum am și eu dreptul la…“.
Ce vreau să zic este asta: că de fapt nu te relaxezi decât cu ceva „greu“. Un film cretin cu buget mare nu te face să uiți nimic, nu te odihnește, nu te depune împrospătat ca o rândunică pe ghizdul fântânii, cum îți faci iluzii (și cum te îndeamnă reclamele sau forșpanul să crezi) că se va întâmpla. La sfârșitul programului de divertisment se află un om înșelat. Pentru că, dacă te deranjează să ai un morman de vase în chiuvetă, soluția nu e să pleci de-acasă, ci să le speli. E drept că uneori în viață e foarte binevenit și un film cretin, însă, în general, prea multă asemenea relaxare obosește și prea mult divertisment deprimă. Trebuie să am forța să aleg o odihnă care aduce hrană, nu stupoare. O relaxare pe care mi-o pot da numai un film sau o carte care nu au fost expurgate de temele mari, ca de către cineva care rupe sistematic iarba fiind convins în sinea lui că plivește buruienile.
Aici ce contează e să-mi amintesc, în momentul dilemei „ceva ușor? sau ceva greu?“ că o carte tristă ne poate foarte adesea lăsa binedispuși, iar această bună-dispoziție este autentică și durează. Iar asta pentru că resorturile ei nu sunt epidermice, nu țin, ca să zic așa, de gâdilat, ci de rezolvarea unor contradicții interne care se acumulează în noi și care, evident, au costuri comportamentale mari. Principala tensiune pe care o acumulăm de-a lungul zilei prin șmotru, alergătură și așa mai departe este cea între ființa noastră vie, autentică, și artificialitatea coregrafiei ei zilnice impuse. Această tensiune nu se poate rezolva decât printr-o doză de autenticitate, nu prin deturnarea temporară a atenției cu mantii roșii sau behăituri cât mai caraghioase. Ca să revin, cărțile nu ar trebui deloc puse în sertare cu etichete ca „trist“, „vesel“ etc, cu corolarul firesc că deschizi mereu sertarul „vesel“, că doar nu ești nebun să vrei să te întristezi. Singura tipologie care are sens este însă cea a cărților bune sau proaste. Și, prin definiție, o carte bună are întotdeauna un efect pozitiv asupra cititorului, indiferent că subiectul ei sunt crimele de război sau dresajul de purici.
Revin, ca zugravul, cu o nuanță. Bineînțeles că există și divertisment de bună calitate, uneori de calitate atât de bună încât e doar aparent divertisment și sare de fapt într-o categorie superioară. (Ar fi ridicol să consideri filmele lui Tati „comedii ușoare“). Nu orice comedie e divertisment, după cum nu orice tragedie e adâncă. Calitatea unei cărți nu e direct proporțională cu numărul de personaje care mor în ea, după cum nu e cazul să crezi că prezența unui câine suficient de blănos va aduce automat filmului un Oscar. Invers, nu e suficient ca o carte să aibă fraze incomprehensibile și să atârne trei kilograme ca să fie „grea“, ca să te facă la sfârșit să simți că ai rezolvat ceva. Nu ai făcut decât să te autoflatezi citind-o, cel mult să te echipezi pentru o mică încăierare cu vanitatea altora. Dar faptul că dintr-un film (sau dintr-o carte) nu se înțelege nimic nu înseamnă că e o capodoperă. Mai ales că… dar iată că s-a făcut ora unșpe.
1 Trackback