Mă tot frământă de o vreme o întrebare: e România un loc mai bun de trăit azi decât era în urmă cu 20-30-40 de ani? Sunt tentat să spun că da, cum am scris deja, da, evident, azi trăim într-o lume cu alte posibilități – într-o lume cu posibilități pur și simplu, ceea ce era mai greu de spus în anii 1980 sau 1990.
Și totuși. Scriam recent că valul (de altfel, timid) de prosperitate ce s-a abătut într-o anumită măsură și peste România, mai ales după ce țara noastră a fost admisă în Uniunea Europeană, a ridicat nivelul de trai al cetățenilor la cote simțitor mai ridicate decât oricând în trecutul recent. Am dat ca exemplu concret numărul mare de anunțuri de donații ce apar pe tot felul de site-uri și pagini de Facebook și care, la o adică, aproape că ți-ar permite să îți mobilezi o casă doar din căpătat, cum se zice. Numai că, la o privire mai atentă, fenomenul e în egală măsură și un indicator al sărăciei, căci, pe cât de mulți sunt cei care oferă, mult mai mulți, nemăsurat de mulți, sunt cei care au nevoie să primească.
Există mari dezechilibre de venituri și prosperitate între oamenii de pe întinsul României, iar lucrul ăsta se simte dacă mai circuli prin țară – ceea ce mulți n-am mai făcut-o de o vreme. Am pomenit, de exemplu, de gestul frumos al cuiva din zona Timișoarei care dona o centrală termică aproape nouă, cu condensare – și, desigur, s-au găsit imediat numeroși doritori la doar doi pași, gata s-o care acasă. Problema e că doritorii nici nu puteau fi de foarte departe: în afară de marile orașe și de satele din imediata lor apropiere, care devin încet-încet cartiere rezidențiale urbane, în România nu prea există rețea de gaze pentru uz casnic. Încă mai avem sate nebranșate la rețeaua de electricitate. Cât despre rețelele de apă curentă și canalizare, chiar dacă s-au mai înmulțit (în general grație finanțărilor UE), nu sunt chiar atât de numeroase, iar adeseori există mai mult pe hârtie decât pe străzi. În satul mamei a fost creată acum vreun deceniu o rețea de alimentare cu apă care, pare-se, a fost proiectată pe genunchi și construită așa cum s-a putut, astfel că funcționează și ea mai bine sau mai rău, cum ai noroc într-o zi sau alta. Pe hârtie există chiar și canalizare, dar în realitate tot WC-ul din fundul curții e, la o adică, reperul stabil al celor din sat. La fel ca în secolul al XIX-lea.
Poate că, în medie, nivelul de trai și de confort a crescut. Dar au crescut și decalajele și defazajele dintre diversele zone ale țării – și, probabil, vor mai crește. Sunt zone ce au devenit demult ținte ale migrației interne. Sunt zone din care oamenii pleacă în masă fie în străinătate, fie în alte părți ale României. Prosperitatea se vede cel mai bine în marile centre urbane, adică în București, Cluj, Iași, Timișoara și, într-o măsură mai redusă, în alte câteva orașe (de obicei municipii sau aflate în zona de atracție a centrelor mari pomenite deja). O parte din bogăție se
revarsă spre satele și comunele din apropierea marilor cetăți, care absorb și preaplinul de populație din marile orașe. La 50-60 de kilometri de aceste centre lucrurile nu mai stau atât de bine, iar când vine vorba de județele sărace și îndepărtate de centrele de putere, din care se migrează de 20 de ani fie în Iași, fie în Italia, prosperitatea e înlocuită de supraviețuire.
Asta e una din marile probleme ale societății noastre – și nu spun ceva nou: există o pătură socială, nu foarte cuprinzătoare, de cetățeni prosperi chiar și după cele mai generoase standarde occidentale, pătură aflată în general în marile orașe. Tot aici se dezvoltă marile afaceri, dar mai ales afacerile mici, care aduc un plus de prosperitate și păturilor inferioare, care prosperitate se revarsă și mai în jos ș.a.m.d. Altfel spus, cu cât ești mai aproape de masa bogaților, cu atât șansele de a trăi mai bine, de a găsi o slujbă acceptabilă, de a avea o locuință cu apă curată și canalizare sunt mai mari. Pe măsură ce te depărtezi spațial de acea masă, prosperitatea scade și șansele la o viață decentă se reduc și ele. Dezvoltarea României nu e un proces organizat și administrat coerent, ci un parcurs haotic, dezorganizat – la plesneală, om mai vedea noi ce-o fi, mergem înainte.
Așa se face că în umbra marilor centre urbane în plin avânt, ce se dezvoltă vizibil și se extind înspre localitățile din jur, se ascunde o Românie tot mai gri, pe care e greu s-o vezi, o Românie poate nu la fel de săracă precum în urmă cu două-trei decenii, dar – proporțional – mult mai săracă și mai lipsită de șanse decât cea din zonele privilegiate. Acele locuri, din ce în ce mai depopulate, încep să semene cu niște ruine care au cunoscut vremuri mai bune. Chiar și vremurile comunismului.
1 Trackback