Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Profesionalism și dăruire  -  

Parte a publicului de premieră, criticii văd noile producții de regulă în seara inaugurală, când cumulul de eforturi creatoare din etapa repetițiilor culminează.

Cea dintâi prezentare la public e însoțită de nimbul unei emoțio­nalități suplimentare, de nevoia artiștilor de-a primi reacții la propunerea lor artistică. Reacțiile se comensurează prin intensitatea aplauzelor primite pe parcurs și la final, prin ecouri profane – impresii postate pe rețele de socializare ori lansate empiric în discuții private ce transmit prietenilor și cunoștințelor opinii care recomandă ori descurajează vizionarea – sau prin analizele evalua­tive ale experților.

Obișnuiesc ca din când în când să experimentez din postura de spectator avizat și să revin la un anumit titlu după ceva timp. Motivațiile variază: fie urmăresc un artist despre care îmi propun să scriu un studiu mai amplu, situație în care e bine ca notițele de la data premierei să fie împrospătate; fie sunt interesată de procesul complex care înseamnă conservarea unui spectacol, această probă imaterială de creativitate ce poate varia sensibil de la seară la seară datorită stării ori formei artiștilor, dar și felului de a fi al unei săli (mai rece, ori mai deschisă, o variabilă totalmente aleatorie, căci hazardul e cel ce reunește în fotolii privitori mai sensibili ori mai detașați); fie s-au operat schimbări de distribuție și sunt curioasă de felul cum viziunea regizorală și personalitatea artistică a interpretului se întâlnesc în absența directorului de scenă, la câteva luni ori chiar ani de zile. Au fost situații când am revenit chiar la a doua repre­zentație (care, se spune, e mereu o idee sub intensitatea premierei) ca să-mi verific evaluările. Sau după niște ani de zile, ca să retrăiesc ori chiar să suplimentez senzațiile arhivate în memoria afectivă. În această situație m-am aflat la o a doua vizionare a Imagine all the people de la Opera Națională Română Iași, la vreo patru ani de la prima.

Un efort colectiv de reașezare într-o matcă

Între timp, la Operă s-au schimbat mai multe lucruri, inclusiv managerul (pusă sub control judiciar pe perioada unei anchete a DIICOT pentru constituire de grup infracțional, Beatrice Rancea a fost suspendată temporar din funcție, interimatul fiind asigurat de Daniel Șandru). O parte a trupei a plecat silit sau deliberat, alții au venit, un climat conflictual nefast pentru creație planează ca „moștenire“ asupra echipei. Bunele intenții ale managementului interimar (nota bene: Beatrice Rancea s-ar putea întoarce la cârmă în condiții de perfectă legalitate după finalizarea anchetei și trimiterea dosarului în instanțele de judecată, întrucât are un contract valabil cu Ministerul Culturii, iar invalidarea lui se poate face exclusiv printr-o decizie a magis­traților) sunt evidente, se caută soluții construc­tive pentru rezolvarea multitudinii de probleme, se reiau producții anterioare într-un efort colectiv de reașezare într-o matcă, se construiesc noi proiecte.

Cristina Todi (lector la Facultatea de Teatru, secția Coregrafie, a Universității Naționale de Arte „George Enescu“) și-a asumat responsabilitatea pregătirii corpului de balet și reluarea spectacolului realizat de Gigi Căciuleanu. Teatrul coregrafic, cum și-a teoretizat artistul propria formulă, a contribuit la creații remarcabile realizate cu actori din teatrele autohtone, cărora le-a valorificat po­tențialul fizic. Carmina Burana de la Teatrul Național din Tg. Mureș, Emoji Play de la Teatrul Excelsior, Mozart Steps la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu, On the Roof, cu tinerii de la Gala Hop (al cărei director artistic este) sunt câteva exemple. La Opera ieșeană a lucrat cu balerini, ceea ce a schimbat situația de creație. Având drept coperte sonore celebra melodie a lui John Lennon, titlul anunță tema de subtext coregrafic: diversitatea umană definită ca stare cultural-emoțională. O dis­tribuție multiculturală o întruchipează prin mișcare și pe acor­duri muzicale eclectice (de la compoziții cu iz medieval la aria lui Figaro din Bărbierul din Sevilla, Janis Joplin, canțonete, șansonete etc.) într-o textură ce mixează momente solistice sau duete cu cele de grup numeros. E un scenariu al corporalităților care generează suita de numere ce valorifică potențialitățile de expresivitate a dansatorilor.

Asocieri din propriul trecut cultural sau afectiv

Contrastul voit între linia melodică și linia coregrafică, anecdotele dansate (vezi momentul de de­construcție teatrală în care, într-o primă fază, dansatoarea japoneză îi indică verbal partenerului de scenă – într-o românească amprentată de accentul asiatic care naște zâmbete și arată privitorilor fața nevăzută a unei sec­vențe –, apoi reiau execuția așa cum se vede în orice spectacol, susținută cursiv), balansul dintre momentele solistice și cele corale, obiectele scenice (și ele un element distinctiv al retoricii regizorale a lui Căciuleanu), joaca liniei melodice cu secundele mute pregătind asaltul următor sunt componentele definitorii ale spectacolului. Ele te poartă prin lumi imaginare, te silesc să-ți faci propriul scenariu interior pornind de la dinamica din scenă, te în­deam­nă la asocieri din propriul trecut cultural sau afectiv.

La reprezentația pe care am urmărit-o, aproape jumătate dintre dansatori erau alții decât cei de la premiera după care scriam o cronică pentru revista „Teatrul Azi“ sub titlul Teatru coregrafic pentru inimă. Nu e deloc simplu să te integrezi într-o creație a cărei ges­tație estetică a durat inițial patru-șase săptămâni, să intri din mers și să reușești să nu pierzi din nuanțe. Personal, am resimțit aceleași stări ca la premieră, iar menținerea intactă a versiunii originale e meritul echipei și îi atestă profesionalismul și dăruirea.