Uneori titlul de articol este ales pentru a sintetiza informația, alteori dimpotrivă, e un titlu criptic, pe care îl înțelegi abia la finalul textului și spui că da, măi, deștept om.
Azi nu fac chițibușuri de tehnică literară, fiindcă sunt relaxat ca după o vacanță prelungită în care am păcălit copiii să rămnănqqââqqqqccc qqqqcccânăăă la bunici. Prelungită nu din voia mea, ci din cea a companiei aeriene Aer Albastru tradus în engleză, care a considerat util să anuleze zborul meu de întoarcere în Iași via Bacău programat miercuri, fără a-mi trimite o înștiințare. O fi o politică de a nu deranja omul. Și iată cum, nederanjat de nimeni, am ajuns să vă scriu din frumosul Milano. Locul în care oricât de asortat, de curat și elegant crezi că te-ai îmbrăcat, mereu trece pe lângă tine un nene cu sacou boțit, teniși fără șosete, păr vâlvoi, barba ca un arici tăvălit prin stratul de lobodă și o eșarfă din aia de zici că a trecut cu bicicleta printre sârmele de rufe și i s-a agățat de gât, iar cumulul de detalii îl fac să arate, aparent fără efort, al dracului de bine. Ăsta e italianul, nu ai cum să-l bați la capitolul vestimentar. Chiar dacă îi arunci cu scaieți în cap, el dă cu un pic de gel pe vârfuri și pare bun de urcat pe podiumul unei prezentări de nouă modă.
Am fost târât, adică rugat să mergem în Piața Domului. Că nu există vizită în Milano dacă nu te fotografiezi cu clădirea simbol. Am regăsit-o în același stadiu ca acum doi ani, poate doar plasturii, afișele imense care ascund eternele lucrări de renovare să își fi schimbat poziția, semn că s-a uscat, în sfârșit, tencuiala. Măi, frumoasă construcție. Oricât am încercat să îi găsesc defecte, ca orice turist naționalist care iese din țară doar pentru a-și reconfirma convingerea că patria proprie este cea mai faină, singura remarcă răutăcioasă pe care am putut-o scorni a fost că uite, e un fel de Putna injectată cu steroizi, dar nici eu nu am crezut-o. Mă alin însă la gândul că, dacă voi ajunge în Barcelona, voi spune despre Sagrada Familia că e un mușuroi făcut de niște furnici care au locuit cândva în căminul studențesc al Universității „Ion Mincu“.
Păsărica, clic și gata poza. În spate Domul, în stânga un carabinier care gesticulează nervos. Mascherina, signore, devi mettere la mascherina! I-am zâmbit cu aer de superioritate și mi-am pus masca. M-am simțit de parcă venisem din viitor. Catedrala lor se făcea din ce în ce mai mică, de parcă urma să o pot împacheta cu totul în afișul publicitar și să o aduc acasă în bagajul de cală.