Ediția 2021 a Festivalului Internațional „George Enescu’ pare a fi, cel puțin până în momentul de față, cea mai cuprinzătoare la care am asistat din 1998 încoace. Una pentru a cărei realizare eforturile sunt supraomenești, cu incertitudini și multă presiune. Dar și cea mai dorită în contextul pe care îl traversăm. Mai mult ca oricând, lumea are nevoie de frumusețe, iar acest exercițiu de admirație enescian, o istorie din iubire, cum i-au spus organizatorii, poate fi construit doar împreună.
În câteva cifre, Festivalul Enescu 2021, la ediția jubiliară cu numărul 25, înseamnă 140 de ani de la nașterea lui George Enescu, 3.500 de artiști străini și români, 32 de orchestre din 14 țări și zeci de muzicieni de calibru ai scenelor muzicale internaționale, dar și cele mai importante ansambluri simfonice românești în patru săptămâni timp de desfășurare. Este ultima ediție la care Vladimir Jurowski va mai fi director artistic, iar directorul executiv Mihai Constantinescu spune și el că e vremea să se retragă, după 30 de ani de muncă. Ce va fi? Vom trăi și vom vedea.
28 Aug – Paavo Järvi și Filarmonica George Enescu © Andrei Gîndac
Deschiderea
Concertul de deschidere de sâmbătă, 28 august 2021, a aparținut Orchestrei Filarmonice „George Enescu“, cu Paavo Järvi la pupitru și Sarah Nemțanu concertmaestru, o violonistă franceză de origine română cunoscută pentru colaborarea cu regizorul Radu Mihăileanu în Le Concert (2009). Solista serii a fost americanca Hilary Hahn, o vedetă incontestabilă a violonisticii mondiale, care a interpretat concertul de Sibelius. O versiune în care chimia cu orchestra nu au funcționat chiar 100%. Prima lucrare, Rapsodia a doua în re major a sunat mai bine, cu noblețe și efuziune, Järvi știe ce înseamnă tradiția interpretării unei lucrări de Enescu în deschiderea unui festival devenit paneuropean. M-am bucurat că a fost a doua rapsodie, m-am bucurat și de a doua simfonie de Rahmaninov în partea a doua, o poveste nostalgică despre iubire și amărăciune. În interviul de la pauză, pe care îl fac în direct pentru TVR, Mihai Constantinescu e optimist, dar îngrijorat. Va fi greu, foarte greu până în seara zilei de 26 septembrie.
După chiar primele măsuri din al doilea bis al violonistei Hilary Hahn, o minunată sarabandă bachiană, un domn din balconul central al Sălii Palatului oftează de plăcere, stârnind un val de rumoare printre spectatori. Oftatul ăsta din rărunchi spune totul despre cât de mult ne-a lipsit muzica în sălile de concert.
Filă-leitmotiv din Œdipe de George Enescu @ Historic
Uvertura ediției 2021 e însă una disonant-grotescă: pe 19 august, în chiar ziua aniversării enesciene, Casa de licitații Historic, aceeași care a vândut recent un lot important de manuscrise Eliade, anunță scoaterea la vânzare, în 22 septembrie, a 190 de bunuri care au aparținut lui Enescu. Între piese, „partitura manuscris Œdipe cu patru adnotări“ – preț de pornire 100.000 de Euro și „o vioară model Joseph Guarnerius del Gesù, primită de George Enescu din partea familiei regale a României, atelierul fraților Wolff Kreuznach în 1885“ – preț de pornire 50.000 de euro.
În stupoarea generală – de unde?, ale cui?, care manuscris Œdipe, cel original în manuscris, despre care știam că se păstrează la Muzeul Enescu? – care vioară?, aceasta nu apare în nici o sursă bibliografă! –, Eugen Ciurtin, un excepțional indianist dedicat operei lui Eliade, ia imediat atitudine. Pe lângă inițierea petiției „Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat” în sprijinul recuperării tuturor manuscriselor Enescu și Eliade, neobositul istoric al religiilor demarează cu vigilență și fler detectivistic un veritabil thriller Enescu. Dezvăluirile sunt șocante, detaliile afacerii sinistre. Se vor sesiza, pe rând, doar Muzeul Enescu și Artexim cu o solicitare către MAI privind legalitatea scoaterii la licitație.
Chiar dacă Historic ține secretă identitatea colecționarului care scoate la vânzare bunurile, sugerând un anumit „fond Drăghici“, acesta nu are cum să fi existat vreodată: avocatul Romeo Drăghici a fost primul director al Muzeului Enescu și unicul executor testamentar al compozitorului și muzicologului George Enescu, care, nota bene, împreună cu soția Maruca, și-a donat toată averea statului român.
Rămâne de văzut ce se va întâmpla până pe 22 septembrie cu afacerea licitației Enescu, dacă vom afla vreodată cum au ajuns aceste bunuri în proprietatea familiei Capsali (Filip Capsali, de la bunicul lui colecționar, Nicolae Vasilescu-Capsali, cum scrie Viorel Cosma în 1998 sau Floria Capsali, marea balerină și coregrafă, cum scrie Octavian Lazăr Cosma în 2014?), așa cum indică cercetarea acribioasă a lui Eugen Ciurtin, pentru care am toată admirația. Și, în fine, cum se va soluționa această criză patrimonială.
Inutil de spus că până acum nici o instituție a statului român (MAI, Ministerul Culturii ori altele) nu a intervenit sau răspuns public pe subiect. Iar breasla muzicologică, atât cât a mai rămas din ea, tace foarte expresiv, aproape în unanimitate.
A doua zi de festival
A doua zi de festival aduce pe scena Sălii Palatului primul ansamblu internațional din ciclul Mari Orchestre ale lumii. Sub bagheta lui Sir Simon Rattle, London Symphony Orchestra interpretează un emoționant Isis, cu concursul impecabil al vocilor feminine din Corul Academic Radio pregătite de Ciprian Țuțu. Dirijorul britanic a îmbătrânit, conduce orchestra sprijinit de un scaun cu picior, dar implicarea lui rămâne la fel de călduroasă. Simfonia în trei mișcări și Simfonia în Do Major de Stravinski sunt ireproșabile: LSO o cântă cinematografic și cromatic-turbulent pe prima, con anima pe a doua, un adevărat deliciu neoclasic.
Va fi un regal Stravinski anul acesta, e un alt capitol important din parcursul gândit de Jurowski pentru această ediție care comemorează și jumătate de secol de la moartea marelui compozitor rus. La finalul programului, o explozivă Rapsodie în La Major. Standing ovation și bucurie recunoscătoare în public. Românii iubesc rapsodiile, chiar dacă Enescu le-a numit „păcate ale tinereților“. Sau, poate, tocmai de aceea.
29 august – Maria Florea și Orchestra Națională e Cameră a Moldovei © Andrada Pavel
Dimineața devreme, la Sala Auditorium, tânăra „națională“ de cameră a Moldovei, cu dirijorul Cristian Florea și fiica acestuia, Maria, solistă în Concerto da camera nr. 2. pentru vioară și orchestră de coarde de Juan Manén, partitură pasională care-i vine mănușă. Tânăra violonistă are un sunet cald și un vibrato senzual în desfășurările virtuoze cu alură iberică și un dolce de poveste în partea a doua Sardana cu alură vag modală – sardana e la origine un dans catalan! Mi-au plăcut mult, atât solista, cât și entuziasmul tinerei orchestre. Sufletul moldovenesc nu se dezminte nici în Intermezzi op. 12 de Enescu și nici în efervescenta serenadă de Elgar. Mi-ar fi plăcut mai multă zveltețe în Pavana lui Ravel de la care așteptam un alt tempo și, mai ales, mi-ar fi plăcut ca basarabenii să fie programați la o oră mai prietenoasă în Festival, pentru a fi aplaudați de cât mai mulți melomani!
29 august – Valentin Șerban și Jae Min Han cu Zagreb Phhilarmonic © Catalina Filip
Tot pe 29 august, Orchestra Filarmonicii din Zagreb îi acompaniază, la Ateneul Român, în seria Concerte și recitaluri, pe câștigătorii Concursului Internațional „George Enescu“, ediția 2020/2021, Valentin Șerban, vioară și Jae Min Han, violoncel în Dublul de Brahms op. 102. O interpretare de zile mari, cu violonistul român superb interiorizat și efervescent, și cu celistul sud-coreean dezlănțuit, într-un duet memorabil. Am confirmarea că meritau să fie laureați, Jae Min Han va depăși excesele odată cu maturizarea (lemnul prea des auzit pe arcușuri și vibrato-ul uneori prea mare). Valentin Șerban e deja un mare violonist care poate cânta oriunde, cu oricine. Jos pălăria!
Conduși de tânărul și meticulosul Dawid Runtz, croații sunt buni acompaniatori în Brahms, cu o problemă de dozaj a volumelor: forte e prea mult la ei pentru sala Ateneului, senzația se confirmă chiar supărător în Pasărea de foc de Stravinski, dar Uvertura de concert pe teme populare românești op. 32 de Enescu e bine, iar foarte bine romantica Idilă pentru orchestră op. 2b, parte dintr-o simfonie de Blagoje Bersa, figură centrală a muzicii croate de secol 20.
A treia zi
Pe 30 august, al doilea simfonic LSO în festival, cu o lucrare contemporană despre care știam cu mult timp înainte că nu-i va încânta pe fanii de operă. Where are You pentru voce și orchestră de Ondřej Adámek, un compozitor ceh de 41 de ani, e comisionată de musica viva și London Symphony Orchestra și scrisă special pentru Magdalena Kožená și Sir Simon Rattle, cu premiera mondială în martie 2021, pe scena de la Gasteig, München. Compozitorul pune aici marea întrebare a existenței lui Dumnezeu, într-o lucrare de o scriitură nu foarte modernistă (m-am uitat pe partitură câteva minute, în culise, cu ajutorul bunului regizor muzical Roberto Cociaș de la RRM) care începe unde începe și Vechiul Testament. La bază, cuvântul.
Magdalena Kožená șoptește incantații, țipă imprecații, șuieră pase energetice cu orchestra transformată în receptacul și ecou onomatopeic, ba mai și cântă un crâmpei de cântec popular cehesc ce se duce perdendosi într-un val-vârtej orchestral. Oricât și-ar dori fanii liricului de la noi sau de aiurea, doamna Rattle nu poate interpreta doar Když mne stará matka, suntem în secolul 21. Mie mi-a plăcut.
În partea a doua, o Pastorala beethoveniană ușor ruginită, deși sunetul LSO e în esență unul magnific. Până la urmă, o orchestră e mare, înainte de toate, prin sunet!
Cu câteva ore înainte, la Ateneu, în aceeași a treia zi de festival, m–am entuziasmat și eu la cocktailul de tinerețe și muzică propus de Filarmonica Mării Baltice, cu un inepuizabil Kristjan Järvi en chef, cu stări extreme și o candoare aproape devoțională a celor de pe scenă. Fără să număr chixurile tinerilor interpreți (cine numără greșelile instrumentiștilor merge degeaba la un concert!), m-am contaminat de starea de bine infuzată de această orchestră, întristându-mă la gândul că investiția în pepiniera muzicală de la noi e aproape zero.
O altă tristețe, cea nesfârșită, care inundă do minorul înșelător din Andantino la Concertul nr. 9 în Mi b Major K 271 de Mozart și pe care, la 77 de ani, Maria João Pires o cântă cu strălucirea dintotdeauna a unei perlaturi pianistice desăvârșite. E o tristețe de o grație inefabilă, pianista firavă cântă înconjurată de semicercurile de tineri îmbrăcați în culori vii, tânăra orchestră creată de un Kristjan Järvi dezlănțuit la pupitru. Pe scaunele din fața mea, un puști de 6-7 ani își lasă copleșit capul pe umărul mamei. Răspunsul vine imediat, capul ei atinge delicat creștetul cu păr blond: „sunt aici“.
Concertul e unul excepțional, cu Aurora, o piesă de pe Nordic Escapes, de Kristjan Järvi și o versiune remarcabilă la Simfonia a doua în La Major op. 17 de Enescu, și se încheie cu un superb laudatio enescian al dirijorului. La final puștiul blond dansează pe tema xilofonului din al doilea bis, Midnight Sun, o altă compoziție electrizantă a lui Kristjan Järvi. Ce concert!
30 august – Orchestra Mării Baltice & Kristan Jarvi © Alex Damian
A patra zi
Marți, 31 august din nou întâlnire cu Filarmonica Mării Nordului într-un program cu titulatura „Nordic Swans“. Puștanii lui Järvi nu mai au bluze colorate, dar și-au prins volănașe la mâini și la gât. Sunt chiar lebede care cântă în picioare și fără partitură un aranjament ciudat la Lacul Lebedelor scris de dirijorul lor. Järvi a mai „aranjat“ astfel și Spărgătorul, și Frumoasa din pădurea adormită, dar până să-i ascult dramatizările live nu înțelegeam rostul lor. Acum am înțeles, e o muzică pentru echipă și stare de bine, și pentru curaj – solourile numeroase sunt împărțite cu generozitate, la fel cum evidențierile haioase de la final nu ratează nici o partidă sau muzician cu un solo cât de mic.
În prima parte, un program Arvo Pärt, cu Swansong, o meditație construită pe cuvintele rugăciunii de trecere „sfârșit creștinesc vieții noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace…“ și dedicată comemorării cardinalului britanic de secol 20 John Henry Newman, la care se adaugă și mult mai celebrele Passacaglia și Fratres cântate fără pauză de minunata Viktoria Mullova la pupitrul solistic. Mi-aș fi dorit mai multă liniște în cântul ei, dacă nu chiar mai consistenta Tabula Rasa – violonista a înregistrat în 2018 cu Orchestra Națională Estoniană și fratele Paavo Järvi un album Pärt sub directa îndrumare a compozitorului în studio. Dar când ești înconjurată de 80 de puști fremătători, poate fi mai greu cu liniștea interioară.
Avem încă un motiv pentru care ar trebui să-i fim recunoscători admirabilului Vladimir Jurowski: pe 31 august a deschis primul său concert cu Rundfunk Berlin în Festivalul Enescu 2021 cu o partitură de Anatol Vieru, un muzician și gânditor român cu operă puțin cunoscută. „Vreau să-l fac cunoscut lumii, deoarece sunt de părere că el a fost cu adevărat un mare compozitor“, spunea Jurowski, într-un interviu pentru RRM.
Născut la Iași, în 1926, Vieru a studiat cu Constantinescu și Silvestri, iar apoi la Conservatorul Ceaikovski, cu Aram Haciaturian. La data pogromului din iunie 1941, viitorul compozitor și muzicolog care nu a acceptat niciodată sintagma „avangardist“ avea 15 ani. Memorial, lucrarea cântată într-un minunat program cu Stravinski, Șostakovici și Hindemith la Sala Palatului, e dedicată episodului tragic din istoria recentă, victimelor, dar și supraviețuitorilor lui. A fost scrisă în 1990, atunci când nimeni nu vorbea despre pogrom, într-o tehnică de compoziție în care spațiul tonal coexistă cu moduri interdependente și elementele diatonice fuzionează cu cele cromatice și microtonale.
31 august – Jurowski & RSB © Cătălina Filip
Gestul ridicării partiturii la finalul Memorial de Anatol Vieru nu e doar un simplu semn de triumf – au mai ridicat partituri deasupra capetelor, pe lângă Jurowski, și Pappano, Barenboim, Mehta și Lawrence Foster. Cred că gestul ăsta se traduce astfel: „Românilor, cântați-vă muzica, e extraordinară! Așa o veți face cunoscută lumii!“. Sau, cum a spus pe scena Ateneului, în aceeași zi, la finalul unui concert electrizant mai tânărul și nonconformistul Kristjan Järvi: „Sunteți tari voi, românii! Îl aveți pe Enescu, sala asta și țara asta!“. Are dreptate, numai că devine greu locuibilă.
Regret că Vladimir Jurowski e la ultima ediție ca mastermind al Festivalului. Viziunea acestuia în construcția programelor, admirația pentru Enescu ca om și muzician – dragostea pentru muzica marelui compozitor român l-a determinat să preia în 2017 directoratul artistic al Festivalului Internațional „George Enescu“ și traiectul bine conturat pe care l-a imprimat bienalei de la București în doar trei ediții consecutive. Îl prețuiam ca dirijor dinainte, dar am fost cucerit atunci când l-am auzit declarând că Enescu e un muzician al secolului 21: „Vremea lui Enescu vine abia acum“, spunea el în 2019. Vom vedea ce vremuri vin, ce ne aduce viitorul, cel de aproape și cel mai îndepărtat.
Vladimir Jurowski © Alex Damian
Despre seara din 1 septembrie „In memoriam Igor Stravinski“, când am ascultat cel mai bun Stravinski live din viața mea de până acum, în articolul de săptămâna viitoare. Până atunci, vă recomand două concerte transmise de TVR: Alexandra Dăriescu în Concertul în la minor op. 7 de Clara Schumann cu Orchestra din Basel și Adam Fischer de luni, 6 septembrie, ora 16.30, la Ateneul Român, și Vasily Petrenko cu Royal Philarmonic de joi, 9 septembrie, tot la Ateneu. Urmăriți Festivalul Enescu, o istorie din iubire! Să ne vedem și auzim cu bine!
FOTO 1 : © Alex Damian