„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Urmuz. Cei dintâi trăsniți, de Alexandru Vakulovski, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Aici toate se întâmplă deodată. Dar nimeni nu se grăbește.
Aici e Uniunea, chiar dacă la prima vedere ai spune că e o bodegă, un bufet de pe Kiseleff sau terasa cu mici și bere de la Muzeul Literaturii sau La castel, unde chelnerii bătrâni, plini de sine și amabili îi servesc pe cei care citesc ziare sau pe tinerii gălăgioși, obosiți, care își numără continuu monedele.
Toate astea nu mai există în partea cealaltă. S-au stricat sau sunt de nerecunoscut. Pentru că vederea te orbește și te îndrumă să urmezi o linie clară, invizibilă, care te trage după ea și, în timp ce unii aplaudă, alții se vaită, își dau palme și se împung cu seringi. Astea se întâmplă acolo. Aici însă se vede tot, aici toate se întâmplă deodată, liniile se suprapun fără să se încâlcească.
Cei doi au făcut o gaură în cearșaful alb și ud de pe podea. Ambii sunt mustăcioși, dar poartă mustața diferit. Unul o ține sub ochelari, e destul de stufoasă și cu vârfurile ascuțite, celălalt e cu mustața mai simplă, pieptănată, sub o coafură cu cărare pe mijloc. Primul are șaizeci, iar al doilea are patruzeci. Ar putea avea cât vor, dar nu-i interesează.
Sunt și alții prin preajmă: mai aproape, mai departe, atrași sau respinși de cercurile de interese. Nu foarte departe e alt mustăcios, Mihail, prins de fiecare fir de păr, de toate degetele și de încheieturi cu sfori legate de poporul român. El stă în fund, le încâlcește și le descâlcește și încearcă în zadar să manevreze poporul, care doar se rostogolește dintr-o parte în alta și trage la rândul lui de sforile care îl dezechilibrează pe mustăcios.
— Mai dă-le dracului, Doamne iartă-mă, dar chiar așa, bădiță Mihai, îi spune un bărbos masiv dintr-un butoi de lemn plin cu apă, înconjurat de sute de pisici. Mai odihnește-te, că meriți, s-or descurca ei și fără matale, că doar n-ai tras de sfori de când a apărut.
— L-aș mai lăsa, Ioane, dar el nu mă mai lasă. Matale ești înconjurat de pisici, dar uită-te la mine!
Într-adevăr, mustăciosul Mihail e înconjurat de o grămadă de ochelariști mustăcioși și la fiecare mișcare e aplaudat. Fiecare dintre ei are și câte-o hârtie, pe care notează ceva din când în când. Unul se ridică și recită:
— Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,/ Ce tablourile minte, ce simțirea simulează…
— Bine, bine, zice mustăciosul Mihail. Iar acum vedeți-vă de treabă, că sunt ocupat.
Ochelariștii mustăcioși își îndeasă ca la comandă hârtiile în buzunarele sacourilor și se apleacă privindu-se între picioare. Mustăciosul Mihail începe să scoată pastile din gură și să le arunce, iar ei le prind din aer sau le ciugulesc de pe jos.
— Nu se mai potolesc odată nebunii, zice bărbosul mare din butoi. Și tu, bădie, mai ai?
— Mai am, Ioane, m-au îndopat cât pentru tot poporul român, nu doar pentru ăștia din jurul meu care vorbesc în rime. Dar ce-i pentru unul otravă, pentru altul e leac.
Cei doi mustăcioși continuă să se uite în gaura din cearșaf. Sunt numai ochi și urechi, la început unuia îi dispare rama de la ochelari, apoi sunt înghițiți cu totul de un norișor care ticăie și își schimbă forma ca o bucată de aluat plămădită de niște mâini care nu se văd.
— Uite-l pe prietenul meu, Filip, la muncă, vezi, a intrat în film, zice mustăciosul cu ochelari, când pe ecranul din gaură, după ce flăcările și gheața se îndepărtează, apar imagini dintr-o biserică. Filip e părintele, iar copiii lui sunt în față.
— Bunicul, zice celălalt și-și îndreaptă freza, ca să acopere o gaură la tâmpla dreaptă. Mama.
— Și unchiu-to, tot prieten de-al meu.
— Ești din familie, nea Ioane.
— Dacă spui tu, Mitică.
Scena din cearșaf se schimbă, acum se vede interiorul unei case. Un bărbat la patru ace, ținându-se de ele, îngenunchează la picioarele bunicului Filip, cerându-i mâna Elizei.
— Dacă nu i-o dă? întreabă cel cu cărare și mustață.
— Atunci dispari și ar fi păcat, iar noi aici nu avem nici nevoie, nici parte de păcat.
Mama Eliza are burta deja rotundă, cântă la pian, citește privind și mângâind burta.
— Aici mi-erai, zice mustața ochelaristă.
— Primele ore de studiu, răspunde Mitică.
Mama Eliza îngenunchează, rugându-se cu voce tare.
— La început a fost Cuvântul Domnului, zice mustăciosul ochelarist.
— Pe atunci, vocea era foarte clară, totul era clar, lipsea rumoarea de mai târziu.
— Trebuie să te obișnuiești cu vocile, niciodată nu ești singur.
— Dar eu n-am știut asta. Credeam că e liniște și sunt singur când din toate părțile se auzeau bolboroseli. Vocea matale era clară din când în când și vocile bădiilor din spate.
— Eh, noroc că îmi vorbesc acum, că bădia Mihai nu s-a uitat o vreme spre mine.
— Păi, cum să privească dacă nu ți-ai închis șlițul?
— Dar deja gata, l-am închis cu totul, zice mustăciosul ochelarist și-și mângâie mustața.
Lângă mama Eliza vine tata Dumitru, sobru, la patru ace și cu stetoscop. Își apropie urechea de burtă și întreabă:
— Cum te cheamă, doctore?
E liniște, dar tata Dumitru nu se lasă.
— Cum te cheamă?
Mama Eliza râde.
— Nu mai fi atât de serios, lasă-l cu șotiile, că e prea devreme să-i vorbești oficial.
DEMETRU DEMETRESCU-BUZĂU (URMUZ), primul dintre cei șapte copii ai soților Eliza și Dimitrie Ionescu-Buzău, s-a născut pe 17 martie 1883, la Curtea de Argeș. La vârsta de cinci ani a petrecut un an la Paris, împreună cu părinții, apoi familia lui s-a stabilit la București. De mic, viitorul scriitor a fost fascinat de muzică și de artele plastice. Mama sa l-a învățat să cânte la pian și a avut o perioadă în care a pictat în ulei. A urmat Liceul „Gheorghe Lazăr“, unde a fost coleg cu George Ciprian și cu Vasile Voiculescu. După absolvirea liceului, încurajat de tatăl său, Demetru a intrat la Facultatea de Medicină, pe care a părăsit-o după numai un an, pentru că nu suporta disecțiile. În 1904 a trecut examenul de Drept și a ajuns judecător în provincie (Răchițele). A devenit capul familiei în 1907, când tatăl său și doi frați au murit. Ar fi scris primele schițe în 1907-1908. Își citea textele în familie și apoi le trimitea prin scrisori prietenului său George Ciprian, ca să le citească seminariștilor. A făcut armata, apoi, în 1913, a fost mobilizat în campania din Bulgaria. A fost mobilizat și în Primul Război Mondial, de unde s-a întors cu febră recurentă. A fost protejatul lui Tudor Arghezi, care l-a debutat cu două proze în revista „Cugetul românesc“, în 1922, și l-a convins să semneze cu pseudonimul Urmuz. Tot în „Cugetul românesc“ a apărut pentru prima dată și textul După furtună. La scurt timp, pe 23 noiembrie 1923, s-a sinucis, împușcându-se în cap, lângă Bufetul de la Șoseaua Kiseleff. În 1930, Sașa Pană publică prima versiune a cărții lui Urmuz, intitulată simplu: Urmuz. Este considerat primul scriitor avangardist din România și precursor al literaturii absurdului.
ALEXANDRU VAKULOVSKI s-a născut în 1978, în Republica Moldova. Este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist și scenarist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. A fondat împreună cu fratele său, Mihail Vakulovski, și graficianul Dan Perjovschi revista online „Tiuk!“. A fost redactor-șef al revistei „Stare de Urgență“ în 2009 și redactor al „Revistei la PLIC – literatură, artă, atitudine“ în 2010. Conduce, împreună cu Moni Stănilă, Cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale din Chișinău. Pentru aceeași bibliotecă realizează, din 2019, Dialogurile bibliotecii. A publicat trilogia Letopizdeț (2002-2007) și romanul 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană (2010). Din cărțile de poezie amintim: ecstasy (2005), Dați foc la cărți (2012), Priveliști (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat și un volum de interviuri, Afganii (2016), și o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. Romanul Pizdeț a fost reeditat la Editura Polirom (2020) și a fost tradus în maghiară (ediție adăugită, 2015). Poeme și fragmente din cărțile sale au fost traduse în germană, engleză, cehă, franceză, suedeză, rusă, azeră, turcă, maghiară, italiană, greacă, lituaniană.