Publicul a fost oscilant, acum sali goale, acum pline. Probabil mai pline ca anul trecut. Ce n-a fost? Au lipsit acele evenimente care fac sa se simta atmosfera de festival. Fara ziare AperiTIFF, fara proiectii cu actori invitati pe scena, fara vedete, fara premii, fara fluturasi cu programul prin tot orasul, fara vreo conferinta de presa sau intilnire cu organizatorii. Fara efervescenta. Dar cinefilul n-a avut de ce se plinge – pina la urma, filmele conteaza.
A inceput asa
Cel dintii succes din festival s-a inregistrat cu proiectia in prima seara, in aer liber, a filmului Funny Games U.S., remake-ul facut de Michael Haneke la propriul sau film. A fost urmarit de citeva sute de spectatori, pe un ecran gonflabil instalat in Piata Mica, in fata Casei Artelor, in timp ce pe terasele din jur se urmarea meciul la televizor. Unii s-au mutat de la meciuri la film. Altii, de la terasele cu suc sau bere. Copiii misunau de colo-colo, fericiti ca nu-i cheama nimeni prin case, atit era de populat centrul la ore tirzii, aproape de miezul noptii. Povestea familiei ucise de doi tineri albi, inmanusati, doar ca amuzament, n-a „rupt sala in doua”, ca la Cluj, dar a tinut publicul in tensiune si a placut.
Chestionar imaginar
Fiindca organizatorilor TIFF le place feedback-ul, o sa ma supun si eu unui chestionar, asa cum se facea in AperiTIFF de Cluj. Mi-a placut. Mi-a placut, si inca mult – Shakespeare colt cu Victor Hugo, filmul cistigator al Trofeului Transilvania din acest an, de la Cluj. Documentarul in regia tinerei Yulene Olaizula, Mexic, 2008, mi-a mers la suflet din nenumarate motive. Documentar! Poveste adevarata, desfasurata intr-o casa, la intersectia strazilor Shakespeare si Victor Hugo, spusa de o fermecatoare batrina, bunica regizoarei, o frumusete la apus – sau poate dincolo de apus, dar inca scaldata intr-o lumina de miere. Un chirias misterios, cu identitate sexuala neclara, un artist care cinta, deseneaza, scrie, iar noptile si le pierde in cartierul rosu. O iubire stranie intre acest tinar si povestitoare, cu detalii revelate pe parcurs, excelent dozate, pentru ca spre final sa ne trezim in fata posibilitatii ca barbatul sa fie un criminal in serie. Dar criminalul n-a fost niciodata descoperit, banuitul deja a murit, iar batrina isi aranjeaza buclele blonde si se intreaba cine o fi fost de fapt straniul ei chirias.
Tot mult mi-a placut PVC – 1, Columbia 2007. Film tras dintr-un singur cadru, ca Arca ruseasca (absent din festival, din pacate), dar nici urma de plutire diafana a camerei, ca in cazul calatoriei la Ermitaj. O femeie are o bomba la git, o poarta de la un capat la altul al filmului, in timp ce sotul si una dintre fiice o ajuta sa ajunga la intilnirea cu detonatorii. Tensiune si emotii crescinde, nici o soapta in sala. Doar tavanul vibra cind, in sala de sus, Mutu rata, dadea gol… La final, cind nu te mai astepti, bomba face bum. O fetita plinge cu pusculita in brate. Film realizat dupa un caz real.
Si tot mult, ba chiar foarte, foarte mult, mi-a placut Control, intr-o seara ploioasa, o biografie alb-negru a lui Ian Curtis, solistul trupei Joy Division, care s-a sinucis la 23 de ani, in 1980. Muzica draga – pe Love Will Tear Us Apart au plins si clopotele de la biserica din Piata Mare –, actori izbitor de asemanatori cu muzicienii, o poveste trista si plina de poezia vietii chinuite a lui Curtis, desavirsit spusa de regizorul Anton Corbijn, pe baza unei carti scrise de sotia cintaretului. Filmul, care a cucerit trei premii la Cannes, a tinut citeva sute de spectatori lipiti de scaune, cu umbrelele deschise, fiindca in ultima din cele doua ore ale filmului a plouat fara mila.
Ce am ratat. Am ratat duminica, in ultima zi de festival, Playing the Victim, film rusesc din 2006, in regia lui Kirill Serebrennikov, pe care imi doream sa il vad nu numai fiindca cu o saptamina in urma vizionasem la festivalul de teatru aceeasi poveste jucata de actorii Teatrului Metropolis, in regia lui Felix Alexa, cu Marius Manole in rol principal.
Ce am lasat
Am lasat Viva, am plecat dupa vreo ora in care am asteptat sa se schimbe ceva. Se ridea mult, povestea facuta in 2007 despre nevasta cufundata in tumultul revolutiei sexuale, in 1972, mi s-a parut o caricatura in tuse prea agresive. Dar filmul, considerat pata de culoare a festivalului, cu multa veselie si multa piele goala, a prins bine la public; n-am plecat, deci, cu nici un val, ci de capul meu.
In ultima seara, in Piata Mica a rulat Ashes of Time Redux, prezentat exclusiv la Sibiu, in premiera nationala. Versiunea integrala a filmului regizat de Wong Kar-Wai, prezentata si la editia de la Cannes din acest an, a fost proiectata sub o luna argintie, pentru citeva sute de spectatori absorbiti de poveste.