Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Zorzoane contra muzică  -  

Uneori îți vine să dai de pământ cu ceea ce ești sau ai devenit, și asta nu neapărat în momente clasice de criză.

O scenă banală de acum câțiva ani mi-a rămas în cap. Mă pregăteam să încep să alerg în jurul unei pădurici și îmi băgam căștile în urechi binedispus. Dintr-o încurcătură nu aveam toată muzica la mine, ci doar un mic ipod shuffle pe care transferasem la întâmplare vreo sută de cântece – prea destul. Dar nu, căci absolut toate acele cântece, cum mi-am dat seama trecând de la unul la altul din ce în ce mai enervat, erau niște lălăieli melancolice, întruchiparea anemiei și defetismului. Efectiv nu-mi venea să cred că nu găsesc nici un cântec cu un ritm pe care să pot și eu alerga cât de cât, cu oarecare poftă de viață. Până la urmă singurele piese mai puțin leșinate s-au dovedit a fi două părți dintr-un concert de Bach. Ei, într-un asemenea moment chiar trebuie să ac­cepți că nu ești pe drumul cel bun, că aceste tone de tristețe sud-americană și portugheză și inimile frân­te pe la Parigi și toate vocile voalate sau aspre cu povești dureroase și jazzul sensibil și nocturnele și adagiourile și e lucevan le stellele te fac să te duci nițel la fund.

Daaaaar n-ai ce face și trebuie să recunoști că nu există otravă mai minunată decât muzica tristă. Unele din aceste văicăreli puse într-o melodie sunt raiul pe pământ și, prin faptul însuși, nu mai au nici o legătură cu văicăritul, ci sunt singura formă de cucerire a lumii prin renunțarea la ea. Și uneori nu-ți dorești nimic altceva decât să te scufunzi în înfrângerea aia nu doar o dată, ci de o sută de ori, căci frumusețea cântecului anulează tristețea lui sau poate o intensifică până o le­cuiește. (Habar n-am dacă avem un grăunte tare în personalitatea noastră, un magnet care ne duce încă din copilărie către muzica și lucrurile care ni se potrivesc, ca și cum am avea deja toată lumea în noi, sau, din contră, personalitatea noastră e o sinteză a reacțiilor noastre la nesfârșite expuneri la luminile diferite acestei lumi.) Ce voiam să zic, oricum, e că vraja muzicii melancolice e un abis din care poate fi greu să mai ieși. Poate așa s-a întâmplat cu unii mari muzicieni, dar și scriitori. Au creat o lume mai tristă decât ei înșiși, din care apoi n-au mai putut ieși, fiind­că era mult prea frumoasă. Numai că, după cum foarte bine știm, singura noastră soluție e să alergăm mai departe și atunci, pentru fiecare cântec abisal, e musai să avem în biblioteca de muzică câte un cântec care este frumos în alt fel, a cărui bucurie să nu fie întemeiată pe pierdere și pe neputință. Dragi muzicieni geniali, lăsați-ne și pe noi să trăim! Nu mai faceți cântece pe cât de minunate și irezistibile, pe atât de radioactive.

Din fericire, foarte puțini știu ce ascult. Lumea te judecă după muzica ta mai mult decât după alte criterii. Dacă cineva se uită la un film prost, suntem dispuși să zicem că se relaxează, dacă se îmbracă aiurea, experimentează, dar dacă ascultă cântece care nouă nu ne plac, atunci, gata, e sfârșitul. Căci muzica pe care o asculți nu ține de zorzoane, ci e o opțiune existențială. Eu îmi spun totuși că dintotdeauna, la orice ospăț, la palat sau în sat, după muzica veselă vine o vreme și pentru muzica tristă. O vreme când, după atâtea fripturi, toată lumea admite că e momentul să și plângă nițel în bardacă și îl roagă pe rapsod să zică ceva de jale. (Dacă, după acest mic episod cathartic, vor și achiziționa CD-ul lui la plecare, e cu totul altă problemă.)