Desi imi doream sa intru la Filologie, tata a complotat cu profesorul meu de romana (care-mi era prieten) si m-a convins ca nu pot trai din scris – incepusem sa am ideea asta delabrata de pe la 17 ani –, asadar trebuia sa fac o meserie pentru a-mi asigura traiul de zi cu zi, noapte de noapte. Am ales Medicina deoarece mi se parea mai usoara (si chiar nu e grea, totul e sa ai ceva mobila in cap).
Si am facut facultatea ca un mercenar, fara urma de pasiune, dar concentrat: dovada, am terminat-o al unsprezecelea pe tara, din mii de halate albe. Pe urma am ajuns la tara. Ploua. Era noroi. Oamenii purtau basmale. Casa in care locuiam se pleostea chiar linga cimitirul satului, asadar mi-a revenit cheful de scris (am scris si-n cei trei ani de stagiatura, povestiri morbide, poate presimteam ceva, poate sint un vizionar). Si, la trei luni dupa decembrie ’89, am parasit medicina pentru a ma angaja la revistele „Cuvintul” si „Amfiteatru” – credeam ca munca intr-o redactie e cea mai apropiata de literatura. Greseam abisal. Am gresit la fel si cind am devenit redactor de carte. Nu te afli mai aproape de literatura, dimpotriva, te instrainezi. Cred ca de asta si continui sa scriu, sint complet instrainat. Or, asa ceva e nepermis in medicina, pot muri oameni. Si nu e bine. Cu cartile e mai greu sa-i omori.
Foxtrot XX este o carte-puzzle despre o lume-puzzle. De ce „foxtrot”?
Chiar asta era titlul provizoriu al cartii, Puzzle. Un puzzle ticnit. In timp ce-o (re)scriam, am avut revelatia, era noapte, si noaptea vin revelatiile, ca o lumina-n ochi si orbesti, ca-i un titlu prea clar, prin urmare m-am gindit la ceva legat de muzica – am cintat la ghitara jazz si alte cintece populare prin restaurante, cind eram student, si muzica este vitala pentru felul meu de-a fi, de-a merge pe strada, la masa etc. Bun, si a urmat titlul Swing, dar mi s-a parut cam nepercutant, nu stiu, ceva nu mergea, asa ca dupa multe ore de gindire atroce am ajuns la Foxtrot: pentru ca melodia pe care se danseaza are un ritm rapid, sincopat, iar dansul e de tip incet-incet-repede-repede, potrivindu-se cu maniera in care scriu; pentru ca foxtrotul, desi aparut in 1914, ramine un dans care mi se pare ca defineste cam intreg secolul, or, despre ultimul lui deceniu vorbesc in text. Si pentru ca se danseaza in perechi, iar in carte am o multime de parteneri de dans, pe care-i calc pe picior.
Sinteti un autor de proza scurta. Nu v-ati gindit si la un roman?
Nu ma intereseaza. Proza scurta mi se pare cel mai provocator gen pentru un scriitor, te tine in alerta, cu simturile ascutite, trebuie sa-ti iasa totul perfect, in vreme ce-n roman poti bate cimpii pe multe pagini, nu dau exemple, sint nenumarate, si, apoi, romane scriu de la o vreme mai ales femei cu perturbari. In plus, proza scurta nu mai este acum la moda, aproape toate editurile, nu numai de la noi, vor carti groase, cu kilometri de ata narativa, cu ghem, si asta e un lucru bun: cu cit sint mai putini autori de proza scurta, cu atit e mai usor sa fii laudat, sa ti se dea premii, diplome, sicriu.