Franța i-a adus un omagiu național la Paris lui Jean-Paul Belmondo, legendă a marelui ecran, mort la 88 de ani. Ceremonia a adus laolaltă numeroase vedete, precum Patrick Bruel, Gilles Lellouche sau cuplul Guillaume Canet și Marion Cotillard.
„Îl iubim pe Belmondo pentru că ne seamănă“, a salutat figura actorului președintele Emmanuel Macron cu această ocazie. „Dragă Jean-Paul, să te pierdem înseamnă să ne pierdem o parte din viață. Adieu, Bébel!“, a adăugat șeful statului.
Trecut în neființă luni, pe 6 septembrie, Jean-Paul Belmondo avea 88 de ani. Numit de public cu afecțiune Bébel, actorul s-a născut în 1933. Cinematografia a pierdut un actor care, fără să se ia foarte în serios, i-a schimbat direcția și care a făcut tot ce se putea face, de la filme de autor la filme de acțiune, de la comedii ușoare la drame sociale.
Belmondo, copil al existențialismului cu boxul, cu imaginea sa iconică având țigara lăsată în jos peste buza răsfrântă, cu nasul spart și cu privirea impertinentă, a făcut parte din schimbarea paradigmei cinematografice postbelice. Jean-Paul a fost imaginea Noului Val al filmului francez, un amestec de James Dean și Humphrey Bogart, cum îl descrie France24. Construit ca un boxer, cu nasul rupt și zâmbetul fermecător, eleganța sa neglijentă l-au transformat în alegerea perfectă.
Copilul teribil al Noului Val, regizorul Jean-Luc Godard, l-a distribuit în À bout de souffle, rolul cu care s-a impus pemarile ecrane. Urmează, tot sub bagheta lui Godard, Pierrot le Fou. Iar când François Truffaut l-a distribuit în debutul său regizoral, Les Quatre Cents Coups, numele lui Belmondo a cucerit întreaga lume. Public și critică, toți au știut că de acum s-a schimbat istoria cinematografiei.
Revista „Time“ l-a numit „chipul Franței moderne“: „Simbolul principal al Franței este astăzi imaginea unui tânăr lungit într-un scaun de cafenea. El este Jean-Paul Belmondo, fiul natural al existențialismului.“
Jean-Paul a crescut în suburbia pariziană Neuilly-sur-Seine, fiind fiul unui sculptor renumit, Paul Belmondo. Născut în 1933, a făcut școala în timpul războiului, unde nu a excelat. În schimb, era un boxer talentat, care într-o scurtă carieră de amator a câștigat trei meciuri din prima rundă.
Apoi a urmat Conservatorul Național de Artă Dramatică. Prima sa întâlnire cu cinemaul a fost în 1957, într-un film neglijabil, Les copains du dimanche. Dar în scurt timp Belmondo avea să ajungă să lucreze cu unii dintre cei mai importanți și mai talentați regizori ai generației sale, turnând trei filme cu Godard, apoi cu Truffaut, Alain Resnais, Louis Malle și Jean-Pierre Melville. Lista poate continua cu nume precum Philippe de Broca, Édouard Molinaro, Jean Becker, Gérard Oury, Claude Lelouch, Jean-Paul Rappeneau sau Henri Verneuil.
François Truffaut l-a descris ca fiind „cel mai complet actor european al generației sale“.
Din anii ’70 a început să joace roluri în filme de acțiune, plătite pe măsură. Este cunoscut și pentru faptul că își făcea singur cascadoriile. Noua nișă i-a adus mulțimi de fani în toate părțile lumii. A avut și o scurtă aventură hollywoodiană, dar care nu a durat decât două filme.
În anii ’80, actorul și-a încercat mâna și în roluri dramatice, câștigând un premiu César pentru cel mai bun actor cu rolul din Itinéraire d’un enfant gâté, de Claude Lelouch, în 1988. Dar Belmondo, fiind Belmondo, a refuzat premiul, deoarece sculptorul statuetei, Cesar Baldaccini, luase odată în râs lucrările tatălui său.
Căsătorit de două ori, divorțat tot de două ori, Belmondo a avut o relație de 7 ani și cu Ursula Andress. A reușit să aibă patru copii, pe ultimul în 2003, când avea 70 de ani. Aceasta după ce în 2001 a avut un atac cerebral, care l-a lăsat cu probleme de vorbire.
Ultima sa relație cu fostul model Playboy Barbara Gandolfi, mai tânără decât el cu 42 de ani, s-a terminat scandalos, cu condamnarea ei pentru că l-a escrocat de 200.000 de euro.
În 2016, Festivalul de Film de la Veneția i-a acordat Leul de Aur pentru întreaga carieră. „Niciodată nu mă gândesc la trecut“, avea el să declare cu această ocazie. „Înainte, înainte, înainte.“
Bébel și-a descris singur parcursul între arthouse și box-office: „Este ca viața, o zi râzi, a doua zi plângi“.
1 Trackback