Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Se poate face filosofie fără bodyguard?  -  

Un capitol din cartea lui Peter Sloterdijk Du mußt dein Leben ändern (Trebuie să-ți schimbi viața, 2009) îi este dedicat lui Cioran.

Ca orice român, și eu am impresia că mă pricep la Cioran, că l-am înțeles. Cioran este o bogăție naturală a teritoriului național. Spre deosebire de alți filosofi ai noștri, ca Blaga, de exemplu, el a avut imensa amabilitate să scrie în așa fel încât, dacă citești doar două pagini ale lui, să rămâi cu impresia că ai priceput ce a vrut să spună în toată opera: că viața e grea. Ba mai lasă și impresia că stilul lui e ușor de imitat, cum o și face undeva, cu simpatie, Steinhardt.

Tot ca orice român, când citesc ce se mai scrie în străinătate despre mari compatrioți ai noștri – Eliade, Brâncuși etc. – am cam tot atâta interes pentru o evaluare obiectivă cât are un părinte care te pune să asculți cum a cântat copilul lui la o serbare.

Aveam o strângere de inimă suplimentară fiindcă Sloterdijk e probabil cel mai pe val filosof (ciudată imaginea asta, a filosofului ca surfer) al momentului, în Europa și, cum orice rezumat tinde azi să se substitute originalului, ce va scrie el, aia va rămâne. Capitolul însă, numit Budism parizian, e în ansamblu generos cu Cioran. Sloterdijk spune că românul a vorbit mai onest despre sine însuși decât oricine înaintea lui, cu excepția lui Dostoievski, cu Însemnările din subterană (și de-asta numește opera lui Cioran „însemnări din mansardă“). Vede însă o filiație, la fel de onorantă, și cu Un artist al foamei al lui Kafka, și cu Nietzsche din Ecce homo (și comentează: „nu mai poți să fii autobiograf fără să fii autopatograf, adică să-ți publici dosarul medical“). Mai surprinzătoare e com­parația lui Cioran ca „sfânt de varieteu” (Varietéheilige) și „clovn filosof“ cu tipologia personajelor din romanul dadaistului Hugo Ball, Flametti (1918), personaje cu care, după umila mea părere de cititor, Cioran nu are de fapt nimic în comun.

Despre faptul că aceleași te­me, foarte puține, revin mereu în cărțile lui, Sloterdijk zice că e vor­ba de o „admirabilă monotonie“, o monotonie care nu conduce niciodată la plictiseala pe care o trezește radicalismul. Radicalism de care, spune filosoful german, Cioran e ferit tocmai prin virtuozitatea și eleganța scepticismului său. Tratat de descompunere e văzut chiar ca adevărata Cartă a culturii moderne prin faptul că e un text al ascezei – și aici Sloterdijk face o observație foarte interesantă: a produce cultură mare presupune „un factor ascetic indispensabil“.

Mai neplăcute sunt pasajele despre Cioran și „afacerea“ lui, care folosește „capitalul psihopatic descoperit în sine în tinerețe“. Această afacere presupune mai multe departamente care lucrea­ză cumva pe bandă rulantă – unul se ocupă de blasfemii, altul de mizantropie, un al treilea de disprețuirea literaturii contemporane și așa mai departe. Cioran e aici redactor-șef, căruia îi rămâne o singură sarcină, să articuleze gândul la sinucidere. Toate astea ar fi fost poate destul de corecte dacă le spunea Cioran despre sine. Când le spune altul, par cam nesărate. La fel, nu e clar de ce „exis­ten­țialismul incurabilită­ții“ ar avea la Cioran o coloratură „criptoromânească și daco-bogomilă“, mai ales că, pentru Sloterdijk, simpatiile extremiste de ti­nerețe ale lui Cioran trebuie considerate benigne, ținând de spiritul vremii, și fiind pur exis­tențiale, nu politice.

Nu sunt echipat să vorbesc despre cartea lui Sloterdijk în ansamblu. Nu am nici pe departe suficiente cunoștințe de filosofie și nici nu am un nivel intelectual suficient de ridicat ca să văd geniu acolo unde nu e decât meșteșug de confuzie. Am totuși impresia că Sloterdijk însuși cioranizează în toată cartea, adesea cu succes. Un exemplu tipic din ultimul capitol al cărții: „ce este omul, dacă nu un animal de la care se cere prea mult?“ (Was ist der Mensch, wenn nicht das Tier, von dem zuviel verlangt wird?). Iar una din ideile de bază ale volumului nu i-ar fi fost străină lui Cioran: că sublimul, în loc să se fi întors în societate, așa cum ar fi trebuit, ca imperativ etic, s-a întors azi sub forma îndemnului permanent, incontinent, Trebuie să-ți schimbi viața, comercializat de „apostolii crizei globale“.

Că veni vorba, acest îndemn, care dă și titlul cărții, și care vine din finalul unei poezii de Rilke, nu i-a fost inspirat poetului de o statuie clasică de la Luvru, cum crede Sloterdijk, ci mai probabil de un tors elenistic al lui Marsyas de la Vatican (chiar dacă, evident, în ansamblu Roma nu are nici pe departe în opera lui Rilke locul central pe care îl are la Goethe sau la Winckelmann). Asta așa, ca să vă învățați minte să-l mai criticați, fie și în trecere, pe Cioran!