Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Restanțe virtuale  -  

Viața suferinzilor de rock, fie implicați total ca interpreți, producători, ingineri de sunet, fie chițibușari mereu gata să descopere ceva cool, e plină de întâmplări neprevăzute, greu de crezut.

Una mi-a fost hărăzită și mie, pe la începutul verii tocmai răpuse. Pe un grup feisbucist de colecționari de casete, discuri, CD-uri și-alte chestii, sunt coleg cu un tip, Octav Medis, ale cărui postări de albume și comentarii la subiect se învârtesc în jurul muzicii death-doom-black-metal. Genul nu contează pentru cine știe să asculte cu urechile deschise, eliberat de con­strângerea devotamentului exclusivist. Însă black-metalul nu e deloc simplu de receptat, necum de cântat. Nu mi-e rușine să recunosc apetența cu care diversele lui discuri de referință se ciocnesc de mine ca nuca de perete, cele mai multe oprindu-se în cleiul din canalul colector de sunete, deși procedez deseori la spălarea lui!

Sigur, postările lui Octav nu m-au făcut mai receptiv, dar numele Medis mi-a atras atenția și mi-a stârnit bănuiala: oare nu cumva o fi Mediș? Lipsa diacriticelor în cuvintele româ­nești dă naștere la diferite incidente pe internet, se știe. Or, Mediș Cristian se numea un coleg de Marină Militară, a cărui siluetă fragilă părea sortită să se frângă în cea mai ușoară bătaie a brizei constănțene. Nu s-a frânt niciodată. Dimpotrivă: a rezistat la crunte încercări (în limita regula­mentului permis, plus vechile năravuri din armata română, fleacuri față de ce vedem azi în filmele americane cu tematică războinică). Rezistența a început cu proba ridicolului involuntar.

„Cumplita“ faptă s-a petrecut în noiembrie 1976, la puțină vreme după ce ne încorporaseră. Bucu­reștean tipic, îndrăgit de familia grijulie, Cristian a primit într-o duminică vizita părinților încărcați cu bunătăți jinduite de noi, re­cruții. Au discutat și au mâncat, alături de alții, în camera de oas­peți, amenajată la poarta unității, su­pravegheați de tablagiul de serviciu. Care tablagiu a privit îngăduitor cum părinții scot o sticlă trans­parentă, îi toarnă băiatului în pahar un lichid auriu-maroniu, iar acesta îl bea ca pe apă. Intrigat de puterea de absorbție alcoolică a pirpiriului „soldat neinstruit“, subofițerul s-a apro­piat, dornic să încerce – spera el – coniacul pueril mascat. Mare i-a fost șocul când a gustat: ceai! Ceai de cea mai bună calitate, evident, nu ca lichidul fără noimă pe care bucătarul ni-l vărsa de două ori pe zi! Tot restul serviciului militar, Cristian a suportat cu nepăsare povara neverosimilei tratații pă­rintești: să aduci ceai unui soldat sătul de ceai! Trimis de-un gradat să ridic niște pachete de la poartă, m-am nimerit atunci în încăpere cu ei. Am încă sub ochi figura impe­ne­trabilă a lui Mediș, agitația mamei sale, care credea că-l îm­bunează pe tablagiu asigurân­du-l, o dată în plus, că „E ceai!“, și mecla incredulă a subofițerului: tablou fără sunet, fixat pe viață în me­moria franjurată…

Octav Mediș este, într-adevăr, fiul lui Cristian. Nu ne-am văzut până acum, n-am ajuns la vreun concert al trupei Akral Necrosis, în care face partea vocală cu aplom­bul oricărui component similar al trupelor occidentale. Nu știam de existența lui (pe tatăl său l-am mai întâlnit o singură dată, prin anii 1980) și nici de trupă n-aveam habar, întrucât genul practicat în forță nu-mi gâdilă urechile blege într-un mod prea plăcut. Curio­zi­tatea m-a împins la… Bănuiți la ce! Și, vă rog să mă credeți: nu am avut o revelație, ci am trăit o mare sa­tisfacție ascultând albumul The Greater Absence (2020, Loud Rage Music). Irumpe din el o poftă co­losală de viață, distilată din tinerețea furioasă și dezamăgirile ge­nerației, întocmai ca în cele mai bune realizări rockeristice.

…Și mă întreb ce figură ar face tablagiul din trecut as­cultând asemenea dezlănțuire sonoră!