Rubrici  -  Oltita Cintec  -  FITPTI 2021: Jurnal de insider (I)  -  

După avaria pandemică din 2020, când Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) a avut a XIII-a sa ediție – generic „avarie pandemică“ (un apreciat mix de live și online, cu spectacole și alte evenimente din Austria, Franța, Marea Britanie, Georgia, Japonia, Rusia, Islanda), demonstrând că cifra 13 nu e, cum se zice, un semn al neșansei, episodul cu numărul XIV al reuniunii teatrale va avea loc între 1 și 10 octombrie.

Cu un focus determinat oarecum tot de pandemia COVID-19, deși îl aveam în preocupările mele teatrologice și în plan, de niște timp – „artă și tehnologie“. Regulile epidemiologice au exilat artele vii în mediul virtual, iar preocupări de dată mai veche ale artiștilor privind aportul new media s-au accelerat rapid în ultimii doi ani, și încă cu rezultate estetice meritorii.

La momentul scrierii acestor rânduri, curatorul FITPTI care sunt am adunat într-un program de 10 zile oameni de teatru și creații din Germania, Elveția, Ma­rea Britanie, Canada, Germania, Israel, Austria, Italia, Spania, Ce­hia, România). Dorul de live, care definește milenar arta scenică, va readuce în săli atâta public cât vor îngădui normele sanitare.

Oamenii tânjesc după normalitate

Ca selecționer nu pot decât să sper că valul 4, care debutează din păcate curajos, va fi strunit de deciziile preventive ale autorităților care (chiar în plină criză politică) nu se vor mulțumi doar să contabilizeze numărul de îmbolnăviri și să pregătească saloanele ATI, ci vor fi anticipative, gândind și luând deciziile potrivite pentru a contracara creșterea. Nu de alta, dar oamenii tânjesc după normalitate, după rutinele culturale cu care sunt obiș­nuiți și de care au nevoie.

Vă poftesc, deci, la fila 14 din istoria FITPTI, dar întredeschid și ușa către culisele lui. Jurnalul de insider accesibilizează și partea lui nevăzută.

În 2017, la unul dintre spectacolele-lectură din cadrul FITPTI (care sunt mai mult decât o lectură expresivă a unui text, realizatorii teatralizându-le pentru a le facilita calea către public), în pie­să era și un peștișor. Achi­ziționat ca recuzită, Sam, așa a fost botezat, s-a descurcat de minune, urmând indicațiile regizorale întocmai și colaborând cu întreaga distribuție. Exemplarul de Betha Splendens nu s-a supărat că, din rațiuni administrativ-contabile, a fost încadrat în inventare ca element de recuzită; i-a plăcut să stea în lumina reflectoarelor și n-au mai contat scriptele. Cei care fac cu pasiune o profesiune în­țeleg perfect ceea ce spun.

Sam a poposit apoi în biroul contabilei-șef, Oana I., care l-a adoptat și îngrijit ca pe un star ce devenise. Îl puteți vedea și acum, deși anii piscicoli care au trecut peste el l-au mai încetinit. Din păcate, n-a mai fost distribuit în nici un alt spectacol, dar Sam speră în continuare și se menține în for­mă: face câte 50 de ture de acvariu zilnic. Noi chiar am tras nădejde la un moment dat că se va transforma în peștișorul de aur care îndeplinește trei dorințe festivaliere, însă n-a fost așa. Nu-i bai, Sam e simpatic așa cum e, unic, pentru că, acuma pe bune, câți peștișori de companie ajung să aibă o carieră artistică?

Online-ul ca zonă de refugiu

Cum se comunică în preparativele unui festival centrat pe resorturile creative dintre arte și di­gi­tal? Prin clasicul e-mail, messenger, Whats­App, popularul Zoom, dar și pe Google Meets, conectând meridian geografice, companii, artiști care-și fac meseria voca­țională indiferent de contextul epidemiologic. De-a lungul timpurilor, artele vii au avut multe de pătimit de pe urma molimelor, fiind mereu printre cele dintâi forme de activitate și socializare restricționate. În secolele când se scriau scrisori și se trimiteau cu poșta călare, trupele se retrăgeau din marile orașe unde erau prohibite și luau calea comunităților mai mici, încă neafectate. Acum avem online-ul ca zonă de refugiu, nu perfectă, căci conținu­tu­rile nu sunt toate integral adaptate spațiului virtual, dar oportună pentru a putea rămâne în continuare în contact cu cei­lalți, fie ei artiști, coechipieri de creație sau, mai ales, public.

După ce am muncit un an de zile să fixez un punct în programul festivalului, amploarea pandemiei duce, peste noapte, la anularea unui spectacol din Austria. Forumul Cultural Austriac din București e partener (de cursă lungă), se ocupă de finanțarea transportului internațional pentru 11 artiști și muzicieni, părerile de rău vin în talazuri mai mari decât cele de COVID-19.

M-am antrenat la adaptarea din mers încă din 2020, când imprevizibilul a fost mai brusc și mai radical. În martie, când s-a oficializat pandemia, programul era încheiat 75-80 la sută. A urmat lockdown, dar am luat-o de la ca­păt și s-a putut. Acum sunt rodată, flexibilitatea și back-up-urile fiind la ordinea zilei. Așa că, după momentul inițial de regret justificat, am scos din jobenul de curator magician o soluție de rezervă, cu același sprijin extraordinar al Forumului de la București. Secretul e să încerci toate variantele posibile, să menții parteneriatele, să le cultivi. Teatrul e un efort de echi­pă, pe toate palierele lui.