Pe 1 septembrie 2021, programul in memoriam Stravinski cu Rundfunk Berlin la Sala Palatului e copleșitor. Vladimir Jurowski a gândit un program impresionant, cu soliști ruși, Corul Filarmonicii „George Enescu“ și montaje video de Carmen Lidia Vidu.
Gândit inițial pentru televiziune, Potopul, 1961, alegorie biblică bazată pe povestea arcei lui Noe, e o proiecție cu umor a biblicului în mundan, cu un Robert Powell impresionant în triplul rol (narator, Noe și soția), în care Jurowski reliefează pregnant formalismul orchestrației versus emoționalul vocal. Variațiunile In memoriam Aldous Huxley, 1964, portretul unei prietenii și ultima partitură orchestrală completă a lui Igor e lecturată alert, în duhul scriiturii astringente à la Schoenberg, în timp ce Simfonia pentru instrumente de suflat, 1947, e o joacă în formă de studiu simfonic cu blocuri sonore contrastante din care Vladimir Jurowski extrage culori și conglomerate timbrale încântătoare, cu accente pe schimbările bruște de tempo și, mai ales, pe modificările de culoare ale acestui memorial Debussy.
Le Renard, histoire burlesque chantée et jouée, 1916, o delicioasă inovație stravinskiană cu alură de teatru de păpuși, în care compozitorul se joacă iar cu sincoparea populară rusă. Și introduce arpegiile unui țambal (guzli) foarte bizar pentru urechile diatonice. Și dirijorul se joacă, vivacissimo, fluxul sonor heterofonic proiectează vocea tenorului Alexander Feodorov. Pe un vizual năstrușnic toată lumea cântă și dansează, chiar dacă personajul principal n-o sfârșește prea bine. Așa se întâmplă când Igor se preface că e serios.
La final, Nunta, 1923, scene coregrafice pentru cor, soliști, patru piane și percuție, una dintre cele mai remarcabile realizări ale lui Stravinski, care aduce la viață o imaginară nuntă tradițională în care moștenirea muzicală rusă este prezentată fără nici un filtru. Cel mai frumos omagiu pe care i-l putea aduce Vladimir Jurowski, prin pasiunea imprimată Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin și a corului Filarmonicii bucureștene.
Impecabilă garnitura vocală rusească, în special incisivul duo feminin Fomina-Maistina și, remarcabili prin concentrare, cei patru pianiști români: Alexandra Silocea, Mihai Ritivoiu, Daniel Ciobanu și Andrei Licareț. Ei sunt „în mână“, cum spun muzicienii, la complicata schimbare a celor două tempo-uri de bază, care trebuie cântată fără pic de accelerando/decelerando. Dirijorul e suveran în discursul rapid și neregulat, de o subtilitate extremă în creionarea schimbării dramatice pe care o presupune o nuntă, ritual în care tristețea lasă locul, doar într-o clipă, unei fericire feroce, cum numai Stravinski poate imagina. Atmosfera e senzuală prin proiecțiile foto-video – îmbăiatul și împletitul părului miresei –, iar ritualizarea e emoționantă atunci când părinții îi invocă pe Fecioara Maria și pe sfinți, deși mireasa plânge despărțirea de ei „nu neapărat din cauza tristeții reale […], dar pentru că, ritualic, trebuie să plângă“, cum ne transmite cinic compozitorul.
Sunt copleșit, e cel mai bun show Stravinski din viața mea, iar nemulțumiții probabil că au văzut una dintre premierele lucrării de acum aproape un secol, precum cea din 14 februarie 1926 la care George Enescu a fost unul dintre cei patru pianiști de pe scena Aeolian Hall New York, din admirație pentru prietenul său Stravinski. Mulțumesc, Vladimir Jurowski!
1 septembrie – Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, Corul Filarmonicii „George Enescu“ și Vladimir Jurowski
Pe 2 și 3 septembrie, Filarmonica della Scala pare destul de plictisită, cu programe cuminți Mozart-Brahms-Dvořák, în care se remarcă doar prima suită enesciană, destul de crispată însă. Milanezii sunt prea relaxați și par veniți dintr-o lungă vacanță, după Enescu vor cânta în Piazza Duomo, acasă, cu Daniel Harding și Riccardo Chailly. Pe scena Sălii Palatului din București, Andrés Orozco-Estrada e un șef expansiv și extrovertit, dar asta nu ajută decât prea puțin în concertul cu celistul Daniel Müller-Schott și puțin mai mult cu Julian Rachlin, care mi-a plăcut mult în Mozart 3. Ciao!
4 septembrie – Cvartetul Danel
Sâmbătă, 4 septembrie, după 11 ani din nou în Festival, Cvartetul Danel e emoționant la Sala Auditorium. Un minunat cameral cu pianista franceză Lise de la Salle în introducere, într-o superbă versiune la Sonata nr. 3 în re major pentru pian op. 24 de George Enescu. Cvartetul de coarde în sol minor op. 10 are strălucirea interioară justă și o frenezie luminoasă care vine dintr-un cânt pasional, așa cum rar am auzit muzica lui Debussy pe scenele românești.
Cu violistul român Vlad Bogdănaș (care dedică recitalul dispariției recente a două personalități, muzicianul Vladimir Mendelssohn și pictorul Emil Ciocoiu), cvartetul belgian continuă programul gândit cu atenție în relația Debussy-Franck-Enescu cu Cvintetul cu pian în fa minor. Dialogul dramatico cu pianul devine treptat un discurs comun și intens în prima parte, César Franck a scris o capodoperă pe care cvartetul Danel și Lise de la Salle ne-o dăruiesc în toată splendoarea sa. Voi ține minte mult timp Lento, con molto sentimento, partea mediană, una dintre cele mai triste pagini din literatura camerală a genului, cântată cu delicatețe care devine exaltare cinetică con fuoco în Allegroul final. O încântare, până acum e cel mai bun cameral din Festival!
Nemanja Radulović și Santtu-Matias Rouvali
Seara, la Mari Orchestre, se schimbă complet aerul cu Philarmonia Orchestra & Corul Academic Radio dirijate de incredibilul Santtu-Matias Rouvali, un finlandez de doar 35 de ani, enorm de talentat și cu o foame nerușinată de muzică. Un Bartók exploziv, un Concert 2 de Prokofiev incandescent și o simfonie a III-a de Enescu de neuitat, cu doar câteva asperități pe final, pe care compozitorul român cred că l-a gândit eteric și întru totul împăcat. Iar bisul Bach al lui Nemanja Radulović, interpretul versiunii de vis a concertului lui Serghei Prokofiev, scufundă Sala Palatului într-o liniște nepământeană. Violonistul dedică Sarabanda din Partita a doua pentru vioară în re minor BWV 1004 memoriei unei prietene moarte de COVID-19, în dimineața zilei dinaintea concertului! Ce interpretare, ce simfonic!
5 septembrie – Nicolae Moldoveanu, London Mozart Players și Corul Filarmonicii „George Enescu“
Pe 5 septembrie, Nicolae Moldoveanu, un excelent dirijor stabilit în Elveția, aduce în Festival o versiune remarcabilă din Marea Missă în do minor KV 427 de Mozart, în compania London Mozart Players. Ce plăcere a cântului, ce bucurie în desfășurările vocal-simfonice, cu Corul Filarmonicii „George Enescu“ superbissim în partitura corală. Ce claritate a gestului dirijoral și ce lectură, una înălțătoare! Am totuși câteva rezerve despre dozajul soliștilor Elena Moșuc, Emilie Rose Bry, Ioan Hotea și Adrian Sâmpetrean, un posibil răspuns fiind că acustica Ateneului nu a fost gândită pentru o asemenea muzică – nu, nici Ateneul nu e o sală de spectacole la origine, pentru cine nu știa! Felicitări, Nicolae Moldoveanu, Bravi!
5 septembrie – Felix Klieser
Înainte de misa mozartiană, maestrul Moldoveanu (o personalitate cu o știință muzicală impresionantă, care s-a format ca violonist și este organist solist!) dirijează un concert de corn, Mozart 4, cu Felix Klieser, muzician născut fără brațe, un exemplu perfect despre ce poate face iubirea de muzică din oameni. Pentru cei care l-au urmărit cu multă emoție pe cornistul german, expresia „a cânta cu picioarele“ nu va mai avea sens, cu siguranță.
Adieri funebre în Sala Palatului la cea de-a doua seară Philarmonia Orchestra, alături de Corul Academic Radio și Corul de Copii Radio. Modus – Kyrie Eleison din requiemul argentinian scris de compozitorul și dirijorul José Cura, o muzică potrivită unei zile nefaste. Vestea despărțirii de Ivan Patzaichin și Ion Caramitru ne aduce cu picioarele pe pământ. Nimic nu e veșnic pe pământ, nici măcar visele nu durează. Toate partiturile, ca și viața, au o cadență finală.
5 septembrie – José Cura și Philarmonia Orchestra
1 Trackback