Zeruya Shalev: Pentru mine, nu a fost foarte greu. In primul rind, pentru ca scrisul a venit firesc, n-am decis eu sa devin scriitoare, ci am scris pur si simplu. Nici macar nu stiam la inceput ca aceasta va deveni profesia mea, cariera mea. Simteam ca trebuie sa scriu despre viata mea, dar imi inchipuiam ca voi face si alte lucruri, cum ar fi sa devin psihoterapeut... sau cine stie ce mai visam eu pe atunci.
G.O.: Deci nu v-ati gindit sa va apucati de literatura cind erati in armata (in Israel, femeile indeplinesc obligatoriu un stagiu militar de doi ani – n.r.)?
Z.S.: Scriam, dar nu-mi planuiam viata in functie de asta. Oricum, cred ca scrisul se afla in genele mele, fiindca provin dintr-o familie de scriitori. De aceea, a devenit o parte a identitatii mele inca dinainte de a avea amintiri despre acest lucru. La inceput am scris poezie, apoi am trecut la proza… Drumul meu spre succes – sau, in fine, spre a deveni o scriitoare faimoasa – a durat ceva timp. Am lucrat ca editor multi ani, apoi prima mea carte nu s-a bucurat de prea mult succes, asa incit a trebuit sa trec peste aceasta dezamagire. Abia mai tirziu am publicat un volum care a devenit un succes international – si, de aici, drumul a fost mult mai usor.
Pentru mine, faptul ca sint femeie nu a reprezentat o problema. Cred ca m-am nascut la momentul potrivit (ride). Cu douazeci de ani mai devreme, probabil, societatea israeliana nu ar fi manifestat aceeasi intelegere fata de problemele despre care scriu eu, dar momentul in care mi-am publicat cartile a fost cum nu se poate mai nimerit. Desigur, n-am stiut asta dinainte, nu mi-am facut nici un fel de calcule, am fost doar foarte sincera cu mine insami si foarte personala. Dar, da, momentul a fost cel potrivit, fiindca oamenii din Israel erau pregatiti sa discute despre lucruri intime, ba chiar le preferau problemelor nationale.
Cartile mele sint insa cumva provocatoare, asa incit cititorilor obisnuiti nu le-a fost prea usor. Inca mai primesc critici referitoare la stilul meu, prea explicit sexual, la abundenta de scene erotice, la faptul ca personajele sint oameni obisnuiti, care au slabiciuni, si la faptul ca discut situatii problematice. N-am incercat niciodata sa infrumusetez nimic, dimpotriva, uneori exagerez poate latura intunecata a lucrurilor.
Din punctul meu de vedere, aceasta proza extrem de provocatoare, care este, deopotriva, si foarte poetica, reprezinta o noutate pentru cititorii din Israel. Dar am fost acceptata – si asta intr-un mod care m-a impresionat foarte mult. Reactiile au fost extrem de puternice, unele negative, desigur, dar cele mai multe pozitive.
G.O.: Cit de mare este diferenta intre modul in care ati fost inteleasa in Israel si perceptia pe care o au cei din alte tari asupra literaturii dumneavoastra? Intreb asta intrucit ati spus ca scrieti despre lucruri provocatoare, dar in Europa Occidentala acestea nu reprezinta subiecte tabu.
Z.S.: Cred ca perceptia este aproape identica. Poate ca pentru Occident subiectele nu par la fel de indraznete, dar cred ca nici europenii nu au aceeasi franchete care ii caracterizeaza pe israelieni. De obicei, cind imi promovez cartile in Europa si stau de vorba cu cititorii, reactiile sint mai putin vehemente. In Israel, oamenii ma opresc pe strada si incep sa tipe la mine. De pilda, cind Sot si sotie a aparut in Israel, eram intrebata: „De ce nu l-a parasit? Trebuia sa-l paraseasca mai demult! Incearca prea mult sa-i faca pe plac!”. Oamenii iau totul foarte in serios in Israel, sint extrem de sinceri si nu stau prea mult sa se gindeasca inainte de a vorbi. Dar cele mai multe reactii sint pozitive si, pentru mine, e un dar nemaipomenit sa-i aud pe cititori marturisindu-mi ca s-au identificat profund cu personajele, cu povestea. Iar acest lucru se intimpla deopotriva in Israel, in Europa – ba chiar si in India sau Turcia. Este extraordinar! Atit de multi oameni imi spun ca am scris despre ei, despre problemele casniciei… E un sentiment minunat, la care nu ma asteptam. Adevarul este ca nu mi-am pus mari sperante in roman – si poate ca aceasta este reteta fericirii, sa te astepti la ce e mai rau si apoi sa fii surprins de cit de bine ies lucrurile.
Bogdan-Alexandru Stanescu: Ati amintit faptul ca proveniti dintr-o familie de scriitori. Puteti sa ne povestiti mai multe?
Z.S.: Totul a inceput cu unchiul meu, Yitzhak Shalev, fratele tatei, care a fost un poet foarte cunoscut in Israel. Tata, Mordehai Shalev, este critic literar, varul meu, Meir Shalev, un scriitor celebru, iar fratele meu, Aner Shalev, de asemenea scriitor. Din nefericire (sau, poate, din fericire), m-am casatorit tot cu un scriitor, Ayal Megged, care provine, la rindul lui, dintr-o familie de literati. Tatal lui, Aharon Megged, este unul dintre cei mai cunoscuti autori israelieni, care a cistigat Premiul Israel pentru Literatura, iar soacra mea, Ida Tsurit, este si ea scriitoare. Deci literatura este peste tot in familia noastra… Cind am inceput sa scriu, in copilarie, era mai simplu, dar cu timpul ne-am „aglomerat” din ce in ce mai mult. A, iar mama mea nu este scriitoare, ci pictorita, adica tot artista (ride).
B.-A.S.: Deci n-aveti nici un inginer in familie…
Z.S.: Nu, nu…
Anca Baicoianu: Copiii dumneavoastra se vor indrepta tot spre literatura?
Z.S.: Cred ca e prea devreme pentru pronosticuri, dar fiica mea ar putea deveni scriitoare…
A.B.: A scris ceva pina acum?
Z.S.: Da, scrie povestiri si poezie, dar e si muziciana, asa incit nu pot sti cu certitudine ce va face in viitor. Oricum, ca multe alte lucruri in viata, faptul ca provin dintr-o familie de scriitori a avut avantajele si dezavantajele lui. Pe de o parte, am avut intotdeauna cui sa arat ceea ce scriam, a avut cine sa ma sfatuiasca si nu m-am simtit nici o clipa singura. Pe de alta parte, a fost putin „aglomerat”, cum spuneam, iar uneori mi-as dori sa am alaturi pe cineva putin mai practic, mai cu picioarele pe pamint.
Riri Sylvia Manor: Sa intelegem ca principalul subiect de discutie in familie este literatura?
Z.S.: Nu, vorbim mult despre literatura, dar si despre fotbal, de exemplu. Dar mereu este cineva care a mai scos o carte…
A.B.: Ati avut vreodata sentimentul ca ceilalti va fac concurenta?
Z.S.: Nu, slava Domnului, nu ne-am certat de la nici un premiu. Desi este, intr-adevar, un mediu cumva competitiv. Mi se pare amuzant… De pilda, mereu trebuie sa citesc ceva ce a scris cineva din familie – bine, mie imi plac toti, mi se par extrem de talentati – si ma incearca deseori un sentiment de vina la gindul ca ne vom intilni vineri seara la cina si inca n-am apucat sa termin manuscrisul…
B.-A.S.: Din cite imi dau seama, in viata privata sinteti, de fapt, un editor.
Z.S.: Da, e adevarat.
B.-A.S.: In acest context, trebuie sa va vina foarte greu sa va exprimati criticile…
Z.S.: O, e si mai greu daca ne gindim ca multi dintre prietenii mei sint la rindul lor scriitori! Pentru ca am lucrat multa vreme ca editor, mi-am facut prieteni printre autori, iar ei imi dau si acum manuscrisele spre lectura. Asa incit am sentimentul ca povestea nu se va sfirsi niciodata… Cit despre critici, strategia mea este sa spun intotdeauna adevarul, cit timp se mai pot face modificari. Dupa aceea, nu mai fac decit complimente, pentru ca este prea tirziu si nu are sens sa ranesc pe nimeni. Intotdeauna exista un lucru pozitiv de spus despre aproape orice carte.
A.B.: V-a marturisit vreodata cineva din familie ca nu-i place o carte pe care ati scris-o?
Z.S.: Nu, nu direct. Dar stiu ca fiecare are preferata lui… Fiica mea, de exemplu, nu-mi citeste cartile. Este foarte culta, extrem de inteligenta, citeste foarte mult, dar nu si cartile mele. S-a uitat pe un singur capitol din ultimul meu roman si l-a dat deoparte, spunindu-mi ca e prea trist pentru ea. Iar eu sint multumita de aceasta alegere. Trebuie sa ma cunoasca asa cum sint in viata reala, nu in literatura.
B.-A.S.: Da, probabil ca pentru familia dumneavoastra nu veti fi niciodata scriitoarea Zeruya Shalev, ci doar „Zeruya”…
Z.S.: Apropo de reactia familiei mele, am sa va povestesc o intimplare amuzanta legata de o alta carte scrisa de mine, Hayei Ahavah (Viata amoroasa) – nu cred ca ati citit-o –, o poveste extrem de indrazneata, despre o tinara care se indragosteste de un barbat mai in virsta, un prieten al tatalui ei. In fine, in carte apar citeva pasaje cu o puternica incarcatura erotica. Imi amintesc ca ma intorceam de la editura cu primele exemplare iesite de la tipar si am trecut pe la parintii mei. Desigur, erau foarte fericiti, asa incit a trebuit sa le las volumul, apoi am plecat acasa. Brusc, dupa ce am ajuns, mi-am dat seama ce-am facut si mi-a fost rusine la gindul ca tatal meu, un om extrem de puritan, va citi cartea in curind. Cred ca aveam 36 de ani pe atunci, dar am simtit un soi de nerabdare copilareasca de a afla ce parere si-a facut. Partea amuzanta a fost ca mama, care stia de la mine ca romanul va fi destul de controversat, l-a citit prima si i-a spus tatei peste ce fragmente sa sara. Acum, nu stiu, poate a citit tocmai acele pasaje… (ride) Oricum, m-a sunat a doua zi si mi-a zis ca este convins ca va fi un succes international.
Important, cred eu, este faptul ca am aflat intotdeauna impresiile celorlalti dupa ce am publicat un roman, si nu inainte. Cind scriu, trebuie sa ma simt libera, nu ma gindesc niciodata ce vor crede cititorii, nu imi fac planuri, imi ascult doar vocea interioara. Nu-mi pasa de reactii. Nu cred ca Hayei Ahavah (Viata amoroasa) este o carte „curajoasa”, asa cum mi-au spus multi. Scenele erotice sint la fel de importante in structura romanului ca oricare altele, asa incit le iau in serios si incerc sa le descriu cit mai amanuntit, la fel cum descriu ceea ce vad sau simt personajele mele, fiindca reprezinta o reflexie a sufletului.
A.B.: Probabil ca si parintii dumneavoastra si-au dat seama cit de importante sint aceste scene in structura narativa. Este o carte foarte bine scrisa si foarte sincera, iar ei au inteles ca nu pot confunda ceea ce sinteti cu ceea ce scrieti.
Z.S.: Da, cred ca trebuie sa fii sincer cind scrii. Pentru mine, literatura este spatiul sinceritatii absolute.
B.-A.S.: Philip Roth si Saul Bellow sint amindoi niste scriitori extraordinari, iar originea lor si problema evreiasca transpar lesne din text. Atunci cind am citit Sot si sotie am avut un sentiment straniu. Zeruya Shalev nu este evreica, este doar ea insasi. Cred ca ati fi putut fi si irlandeza, si tot asa ati fi scris.
Z.S.: Este adevarat. S-ar putea sa va para paradoxal, dar faptul de a locui in Israel te detaseaza cumva de identitatea evreiasca. Cind traiesti in diaspora, esti fortat sa te confrunti cu aceste probleme, sa te intrebi ce inseamna sa fii evreu in ziua de azi sau cum va arata viitorul – or, noi, cei din generatia mea, ne-am eliberat deja de aceasta povara. O putem ignora. Traim printre evrei, deci nu ne este atit de greu. Pentru mine, a fi scriitor evreu inseamna, inca, foarte mult. Sursele iudaice precum Biblia sau Talmudul sint foarte importante in cartile pe care le scriu. De aceea, cultura si traditia iudaice mi se par mai importante decit identitatea evreiasca, pe care nu simt nevoia sa o pun in discutie.
B.-A.S.: In ultimii 20-30 de ani, literatura s-a reintors la poveste. Stil simplu, curat: dialoguri si actiune. E greu sa scrii o carte in acest fel, dar dumneavoastra v-ati intors si mai mult in timp, ceea ce face misiunea mult mai dificila. Apartineti nu postmodernismului, ci modernismului de la inceputul secolului trecut. Nu v-a fost teama sa incercati sa scrieti asa?
Z.S.: Nu, pentru ca asa cum nu mi-am ales scrisul drept cariera, nici nu m-am gindit cum sa scriu. Aceasta e vocea mea. N-o pot schimba. Nu pot scrie altfel. Cind scriu, intru intr-o stare asemanatoare transei, un lucru extrem de misterios pentru mine. Aceasta e vocea care vine din cel mai ascuns ungher al sufletului meu. N-o pot inlocui. Fireste ca modific textul, lucrez pe el, este si o munca rationala pina la urma, dar prima formula este intotdeauna extrem de fireasca si de sincera. Nici macar nu m-am gindit pina acum daca apartin sau nu acestor vremuri. Pentru mine, stilul este, oricum, mai important decit povestea.
B.-A.S.: Ceea ce e ciudat, pina la urma… Simt o unda de Mrs. Dalloway in cartea dumneavoastra…
Z.S.: Da, Virginia Woolf este idolul meu… Cind scriu, incerc sa ma gindesc la poveste si sa imi construiesc personajele, dar, poate si fiindca am fost poeta, sint atenta la fiecare cuvint si rescriu uneori o propozitie de o suta de ori. Fiecare paragraf este ca un poem in sine. Poate de asta dureaza atit de mult sa termin o carte (ride). Dar cind scriu – si chiar si atunci cind citesc – incerc sa aleg cuvintul potrivit si sa il asez in propozitia potrivita. Uneori ma simt prost, pentru ca citesc o carte buna si observ ca autorul nu a acordat la fel de multa atentie acestui lucru. Fireste, propozitia curge, el se face inteles, dar pentru mine nu e suficient. Simt lipsa modului delicat de a potrivi cuvintele, iar acest lucru se intimpla in multe carti pe care le citesc. Uneori imi dau seama ca sint, poate, prea obsedata, ca pierd probabil din relevanta preocupindu-ma atit de mult de stil…
Traducere de
Diana Soare
» „Impresia mea este ca literatura israeliana, prin ultimele ei generatii, incearca sa se elibereze pe ea insasi de tot felul de obligatii si de sfori ale generatiilor precedente. La inceputul drumului, literatura israeliana era aplicata pe subiecte nationale, legate de Palestina, de crearea statului, de supravietuirea lui, de infiintarea unei societati noi. In generatia mea, directia este mult mai individuala. Exista o oboseala vizavi de subiectele nationaliste si o preocupare constanta vizavi de subiectele universale, iar realitatea israeliana este mai curind fundalul in care se petrec lucrurile.” – Zeruya Shalev