Am surprins cu urechea stângă o discuție între doi amici. Încerc să reproduc ce am auzit, cu acuratețe minimă fiindcă nu îmi stă în caracter să trag cu urechea la mesele vecine. Băi, am băut aseară dintr-o sticlă de vin, nu te mint, trei pahare. În juma’ de oră m-am făcut mangă, azi-noapte am vomitat de trei ori și încă mă doare capul. Bun vin!
Nu mă puteam băga în conversația lor fiindcă ar fi însemnat că am ascultat-o. Cam așa știu unii să aprecieze vinurile. M-am mulțumit cu întinderea unui zâmbet larg, precum o funie de rufe între doi pomi, pe care dinții mei atârnau ca niște maiouri aproape albe. Apoi m-am întrebat dacă oamenii ăștia au vreo vină, în contextul în care cultura noastră în materie de vinuri, cu ambele ei sensuri, a fost culcată la pământ încă de pe vremea lui Burebista. Vinului nostru i s-a negat dreptul de a fi prezentat cu fraze dulci, precum această licoare tânără și obraznică poartă arome de brazdă proaspătă, de fată care cântă în timp ce culege mazărea sau un vin nărăvaș precum un mânz care zburdă cu viezurii și salută berzele cu un nechezat voios.
Atât cât ne pricepem, suntem cinstiți cu licoarea bahică. Nu i-am dat denumiri pompoase, precum străinii filfizoni care nu se pot hotărî dacă să bea pinot noir sau pinot gris fiindcă nu știu ce culoare a avut penajul raței. Noi avem denumiri precum căpșunică, sculete, fetească, băbească, galbenă, neagră, trăscău, producător, ravac și vin „de-al doilea“.
Filfizonii cer dopul sticlei ca să simtă în nas aromele florale și ciocolatii. De fapt vor să se asigure că nu există mucegai pe plută și că nu miroase a oțet. Dacă le-ar păsa cu adevărat de calitatea dopului, l-ar linge un pic. Apoi, pentru vinurile roșii, există acel purgatoriu, o perioadă de câteva minute în care este turnat într-un fel de clondir de aerisire. Filfizonii îi admiră în liniște culoarea sau, dacă unul nu se poate abține, scapă un discret oh la la. De fapt este perioada în care orice muscă vie și-ar usca aripile pe marginea vasului și și-ar regăsi puterea de a zbura pe trei culoare, bâzâind ceva din repertoriul lui Gică Petrescu.
Se toarnă apoi vin în pahar, dar nu ai voie să îl dai pe gât, ci trebuie un pic agitat. Fiindcă musca înecată nu poate zbura, trebuie să o vezi. Uneori culoarea este prea închisă, motiv pentru care după cei îți umpli gura trebuie să-l plimbi un pic printre fălci, ca pe o apă de gură cu risc de muscă sau ca o mașină de spălat semiautomată.
Acum puteți înghiți.